În ultima vreme, nu pot să nu observ că zboară acuzațiile de „fan Marquez” la adresa oricui spune niște lucruri concrete și reale despre situația actuală a Motomondialului. Sunt justificate? Ia să vedem.

Încep prin a spune că nu mă consider fanul unui pilot anume. Sau, mai degrabă, fanul tuturor piloților. Dacă acum mulți ani aveam piloți preferați, de când am început să merg pe pistă mi-am dat seama cât de greu este să ajungi la nivelul unui rider de mondiale și cât de tari sunt cei care ajung acolo, indiferent pe ce loc termină. Ca idee, un Xavier Simeon, care este în rolul lanternei roșii aproape constant în acest sezon de MotoGP, este un pilot excelent, incredibil de rapid față de orice muritor de rând (și aici mă refer inclusiv la piloți de nivel național sau european). Omul a câștigat campionatul FIM Superstock 1000 în 2009 cu un avantaj enorm față de următorul clasat, având cinci victorii și cinci locuri doi în cele 10 curse ale sezonului. Putem fi de acord, așadar, că oricine ajunge acolo merită respectul unui spectator, mai ales dacă acesta este și motociclist și înțelege cât de cât ce înseamnă să mergi atât de tare pe două roți.

De aceea nu mă pot considera fanul unui pilot anume. Îi admir și îi respect pe toți, doar că pentru unii am un nivel extra de admirație: pentru piloți de calibru, care ies în evidență chiar și printre riderii extraordinari care compun grila oricărei cursei la acel nivel. Adică piloți precum Dani Pedrosa, Casey Stoner, Valentino Rossi, Jorge Lorenzo, Marc Marquez etc.

Acestea fiind zise, pentru că, la fel ca în motociclism în general, mă consider un umil discipol al artei, încerc să privesc cât mai realist și mai echidistant fiecare situație, fără să fiu părtinitor cu un pilot sau cu altul. Asta și pentru că, din poziția mea de jurnalist/analist (dublată de statutul de comentator la Eurosport), nu îmi permit să analizez situațiile, cursele sau campionatul din perspectiva mult mai îngustă a fanului unuia dintre piloți sau a „hater-ului” altui pilot.

Marquez în 2018: greu de bătut. Anul acesta titlul îl poate pierde el, mai degrabă decât să-l câștige unul dintre adversari. Adică rivalii pot spera doar la greșeala lui.

Credeam că îmi iese destul de bine perspectiva asta echidistantă, până când am început să primesc acuzații că aș „ține cu Marquez”, că prea îl laud. Și aceste acuzații au început să zboare și către colegii mei care doar au spus ce se vede. Adică: „Marquez câștigă”, „Marquez domină”, „Marquez salvează spectaculos fața” și așa mai departe.

Dacă vorbesc foarte des despre Marquez în ultima vreme, asta e pentru că omul chiar face lucruri extraordinare. Se îndreaptă cu pași mari spre al șaptelea titlu din carieră, al cincilea la categoria regină. În anii de când aleargă în această categorie, a ratat titlul într-un singur an, în 2015. A câștigat 40% dintre cursele în care a alergat la clasa mare și a terminat pe podium în două treimi dintre ele.

Faptul că Marquez este omul momentului (și al generației, probabil) nu îl face pe Rossi mai slab. Sau pe Lorenzo mai nu-știu-cum. Fiecare dintre piloți are farmecul său și locul său rezervat în panteonul Motomondialului. Rossi a fost, este și va rămâne unul dintre cei mai buni piloți care s-a suit vreodată pe o motocicletă de viteză. Dar cariera lui este pe o pantă descendentă, nu a mai câștigat de peste un an și speranțele lui la titlu sunt strâns legate de ghinionul adversarilor mai tineri și mai în formă. Faptul că, la 39 de ani, încă ține pasul cu piloți mult mai tineri este absolut incredibil. Probabil nu va mai exista un astfel de pilot vreodată. Dar, la fel cum fotbalul e pe goluri, motociclismul e pe victorii. Și Rossi, cel puțin deocamdată, nu le poate obține. Și în niciun caz nu le înșiră așa cum fac unii dintre rivali, precum Marquez, Lorenzo sau Dovizioso.

Fanii Doctorului vor spune acum înfuriați: „Dar și Valentino a câștigat titluri consecutive între 2001 și 2005!” Da, dar noi vorbim despre cursele de acum. Perioada de maximă glorie a lui Vale a fost acum 15 ani. Pe aceste considerente, ar trebui să vorbim numai despre Giacomo Agostini, că are 122 de victorii și 15 titluri, chit că ultimul dintre acestea a venit în 1975.

Agostini, în anul ultimului său titlu, 1975, pe Yamaha.

Apoi ați putea spune: „Dar Agostini nu prea avea adversari pe atunci, în anii ’60-’70! Avea cea mai bună motocicletă din grilă și nu prea avea cine să îl bată!” Exact aceasta a fost tendința de-a lungul anilor. Tehnologia s-a îmbunătățit, piloții s-au antrenat mai bine, nivelul a crescut. Totul a devenit mai profesionist. Ceea ce e mai plictisitor pentru piloți, căci nu mai pot să bea, să fumeze și să petreacă nopți în șir, cum făceau Ago, Barry Sheene sau Kenny Roberts. Ci trebuie să se antreneze continuu, în sala de forță, pe motocicleta de flat-track sau de supermoto, pe bicicletă, să petreacă ore în șir analizând date și găsind mici avantaje pe oriunde pot pentru a-și îmbunătăți șansele în luptă.

Rossi: în continuare pe podium la 39 de ani. Și va alerga în MotoGP până la cel puțin 41. In-cre-di-bil.

Acesta este prețul pe care îl plătesc piloții pentru nivelul sporit de spectacol de care ne bucurăm în această eră incredibilă pentru sportul pe două roți în care ne aflăm. Nu-și permit să lase nimic la voia întâmplării și caută un mic avantaj oriunde îl pot găsi, fie la setări, fie la antrenamente, fie la psiholog. Dar avem parte de curse precum cea de duminică de la Assen, unde doar 16 secunde îi despărțeau pe primii 15 rideri. Trăim cea mai competitivă perioadă din toate timpurile a Motomondialului (în clasa regină, cel puțin) și asta face realizările lui Marquez cu atât mai importante. Pentru că, dacă Agostini se bătea cu unul-doi rivali mai puternici (câteodată nici măcar atâția), Rossi se lupta cu mai multe nume mari (Biaggi, Capirossi, Melandri, apoi Pedrosa, Lorenzo, Stoner), iar Marquez se luptă cu unii dintre cei mai buni piloți care au luat startul vreodată într-o grilă de MotoGP (Rossi – nouă titluri, Lorenzo – cinci titluri, Pedrosa – trei titluri la clasele mici, Zarco – două titluri la Moto2, Crutchlow – campion mondial de Supersport, Dovizioso – un titlu mondial la 125 plus multiple victorii în ultimii doi ani, plus Iannone, Vinales, Rins, Petrucci, Miller). Practic, dintre adversarii actuali ai lui Marquez, nu mai puțin de opt au victorii la clasa mare și mai sunt vreo doi-trei care au podiumuri și potențial de victorii. De aceea reușitele lui Marquez, strict sportiv vorbind, sunt mai impresionante decât ale oricărui pilot de până acum.

Desigur că, în materie de carismă, număr de fani și popularitate generală, e foarte probabil să nu mai existe prea curând (sau vreodată) un pilot care să ajungă la nivelul Doctorului. Acesta are în continuare zeci de milioane de fani și este iubit și admirat de o lume întreagă. Și pe bună dreptate. Dar, din nou, motociclismul viteză e pe victorii. De aceea nu vorbim despre Rossi cât de des, cât de mult sau în termeni atât de admirativi pe cât ar dori fanii acestuia. Asta nu îi face reușitele mai puțin impresionante și nu îi știrbește nicidecum gloria.

Încă o dată, Marquez dă măsura talentului său: la Assen, aproape să cadă (picior căzut de pe scărița interioară, corpul aproape desprins de motocicletă) după un contact cu Alex Rins (pentru care și-a asumat vina), apoi câștigă o cursă foarte strânsă și spectaculoasă cu o marjă de două secunde.

Pe mine, personal, mă interesează spectacolul în campionat mai presus de orice. De aceea, culmea, chiar speram să câștige Rossi la Assen (îl dădusem ca favorit înaintea weekendului) și Marquez să mai piardă ceva puncte, pentru a relansa lupta pentru titlu. Și chiar la Assen (și imediat după) am primit comentarii că prea îl ridicăm în slăvi pe Marquez. Eu spun doar ce văd, ce observ și ce deduc. Și dacă un pilot face lucruri extraordinare, voi spune asta, indiferent cum îl cheamă pe pilotul respectiv.

S-auzim de bine!