Cam așa s-ar spune că a fost și plimbarea noastră: am plecat doi, am ajuns cinci. Unul a plecat de vineri, alții de sâmbătă, unii de duminică. Dar acasă am ajuns cu toții cam în același timp. Unul a venit din Elveția și restul de prin București, care când a putut. Numere de înmatriculare din județele BH, B, AB și Elveția (care încă nu e județ sau colonie românească, să ne înțelegem), motociclete de toate felurile. Cum ne-am distrat noi timp de trei zile și pe unde, vedeți mai departe.

Natură vie cu bikeri. Din poză lipsește fix autorul.

text și foto: Claudiu Ionescu

Este sâmbătă dimineață. Mă trezesc în liniște deplină, scot câinele afară și mănânc repede două sandvișuri în timp ce sorb și o cafea fierbinte. Și azi se anunță o zi caniculară. Totul este deja pregătit: echipamentul, casca, geanta cu hainele de schimb, aparatul cu bateria încărcată, GoPro-ul. Printre îmbucături mai verific încă odată ca totul să fie la locul lui. Telefonul vibrează scurt și pe display îmi apare mesajul “Sunt jos. Hai!”, Trag repede echipamentul pe mine, verific că toată lumea doarme în continuare, pășesc cu grijă peste câinele care și-a reluat poziția de somn în mijlocul holului și ies repede pe ușă. Jos mă așteaptă Adrian cu al său R 1200 RT argintiu parcat ostentativ la stradă astfel încât toți șoferii reduc instinctiv viteza când văd motocicleta. Pun și eu repede gentuța pe șaua motocicletei și plecăm. Eu merg în față ca să impun ritmul. De data aceasta nu merg cu motocicleta mea, cu o zi înainte am primit un BMW R 1250 R pentru această plimbare așa ca mai întâi trebuie să mă acomodez cu el.

„Banda” a fost dominată de bavareze. Iată două dintre ele (cea mai nouă și cea mai veche din grup). Și niște Dunăre în fundal.

Parcurgem repede șoseaua de centură pe partea din sud (destul de aglomerată pentru o zi de sâmbătă la orele 7 ale dimineții) și intrăm pe A1 spre Pitești. Odată cu primii kilometri parcurși, acest drum îmi trezește oarece emoții din copilărie. Fix în această perioadă, cam acum 30 de ani, părinții ne urcau în mașina cu noaptea-n cap și ne parcau la țară pentru toată perioada vacanței mari. Râd tâmp în cască făcând aceasta paralelă pentru că acum 30 de ani mergeam înghesuiți în Trabantul familiei, sufocați de bagaje și provizii pentru întreaga vară iar acum sunt călare pe un BMW de ultimă generație.

Așadar începem să croșetăm aglomerația de pe A1 și să ne intrăm în ritm. Cum spuneam, urmează o zi caniculară și deja e foarte cald afară. Mă bucur că roadsterul bavarez nu are nici o protecție împotriva vântului și momentan sunt OK cu aerul pe care-l iau în piept.

Această călătorie este planificată de ceva vreme. Am încercat să ne sincronizăm această ieșire de mai bine de o lună și se pare că ne-a reușit. Victor vine și el din nordul Elveției, a plecat de joi după-amiază și în aceasta sâmbătă seara ar trebui să ne întâlnim la Timișoara. Așa că avem drum lung de parcurs. Și pentru că pe o parte din drumul direct aveam ceva șanse să ne și întoarcem, am ales un traseu un pic mai lung, de aproape 700 de kilometri. GPS-ul ne indica aproximativ 10 de ore până la destinație. Nu acceptăm întârzieri, vrem să vedem ceva din frumusețea orașului de pe Bega, așa că prima oprire are loc undeva după Craiova unde și alimentăm și dăm și niște telefoane acasă sa vedem dacă acasă lumea s-a trezit și e totul în regulă.

“Da, iubita, cum să nu, dar vorbim luni, când mă întorc. Da, bine, du-te și ia-ți, nu trebuie să mă întrebi pe mine! Cheile mașinii sunt în cui și ai și destulă benzină.” Cam acestea au fost discuțiile cu cei de acasă. Am verificat repede fluxul informațiilor și am văzut că mai toată lumea era blocată pe A2 spre mare sau pe la Comarnic, pe Valea Prahovei. Deci e bine, ar trebui sa avem liber mai departe. Ne urcăm si mergem mai departe. Pe bord aveam deja 30 de grade și nu era trecut cu mult de orele dimineții. OK, deci o sa avem de tras cu căldura. Mergem voinicește mai departe si ajungem la Porțile de Fier I. Evident, coloana oprită. Hmmmm, păi dacă o să tot avem din astea, nu e bine deloc. Așa că profităm din plin de imaginea creată de BMW R 1200 RT și ne facem loc. Era doar un semafor pus pentru niște lucrări. Trecem pe lângă un grup de două motociclete cu numere de Ungaria care stăteau cuminți în coloană (un Varadero și un R1 ticsit de bagaje), le facem semn să ne urmeze ca să nu mai piardă vremea și ne băgam cu tupeu. Un grup de motocicliști din sens opus își face apariția, cel mai probabil și ei au forțat coloana de pe sensul lor de mers și ne fac loc spunându-ne prin semne că totul e în regulă și sa-i dăm bătaie. Așa că evităm dopul creat în trafic și iată-ne iar la drum întins.

La Orșova oprim puțin pentru ceva poze și verific telefonul care-mi tot vibra în buzunar. Erau mesajele de la Victor care mă anunța că a intrat in Ungaria și că e al dracului de cald și pe acolo. OK, deci suntem în grafic. Sunt ani de când n-am mai mers împreună pe moto și abia așteptăm să stăm la povești. Încheiem repede sesiunea de pozat și plecăm mai departe. Deja căldura începe să devină insuportabilă. Eu mă mai bucur cât de cât de ceva ventilație naturală dar Adrian, pe al său RT, e copt: nici un pic de vânt, chiar si cu parbrizul pus în cea mai joasă poziție. Căldură ca și căldură, dar în această ecuație adăugăm și umiditatea de pe marginea Dunării – combinație deloc fericită!

Decebalus per Scorilo

Trecem pe lângă niște locuri tare faine pentru poze, dar acum nu e momentul să stăm îmbrăcați in negru, în plin soare la 35 de grade. Așa că oprim la cazane la chipul lui Decebal. O grămadă de motociclete cu numere de Cehia la locul cu pricina. Multe și de toate felurile. Se pare că și pe cehi căldura i-a cam dovedit: stăteau la mese istoviți.  Așa că și noi ne așezăm să mai povestim și să mâncăm ceva. Și nu în ultimul rând, speram să treacă valul ăsta de căldura. Nu știu dacă borșul de pește a avut efect de răcorire sau dacă într-adevăr s-a mai domolit căldura, dar la drum ne-am urnit cu ceva mai mult avânt.

Mergem în continuare de-a lungul Dunării, mai filmăm câte ceva, mai facem o poză, mai salutăm pescarii aflați pe marginea drumului, ii mai înjurăm cu invidie pe cei care erau cazați la pensiunile din zonă și stăteau la plajă pe marginea piscinelor și uite cum încet-încet ne apropiem de destinație.

Red alert 2

Nu are nimic cu celebrul joc al copilăriei, numai că atunci când l-am văzut pe Adrian ducând mâna la cască și apoi mi-a făcut semn sa grăbim pasul că nu-i a’ bună, mi-am dat seama  că norii care veneau amenințători nu sugerau nimic bun. Telefonul meu vibra și el în buzunar.

Ajungem in Oravița, ne băgăm repede într-o benzinărie unde alimentăm pe fugă: era groasă treaba – două mesaje de la ROALERT cu cod portocaliu de averse torențiale de 35-45 l/mp, avertizări de grindină și sugestii de adăpostire. Deci într-adevăr, norii aia nu erau deloc prietenoși. Fulgere se vedeau din ce în ce mai aproape așa ca am plecat repede mai departe. Partea bună era că ne depărtam de zona cu probleme. Partea mai puțin bună era că asfaltul nu ținea deloc cu noi. Așa că noi ne îndepărtam cumva de furtuna, dar ea părea că ne ajunge. De data asta am reușit să o păcălim și am scăpat de nori și de toate calamitățile anunțate. Epuizați de căldură și de drumul plin de gropi, facem o mică pauză într-o benzinărie să  mâncăm o înghețată. Nu ne-am ales decât cu pauza sufletească și cu ceva rece de bătut, pentru că înghețată n-am găsit.

Azi în Timișoara, mâine in toată țara

Și iată-ne ajunși în Timișoara într-o după-amiază toridă de vară. Indicatoarele de bord arătau 38,5 de grade Celsius. Nouă ne plăcea să credem că erau astfel de valori datorită motoarelor încinse. Dar acum, dacă stau să mă gândesc bine, prin Timișoara am văzut o grămadă de bărbați la bustul gol și puținii oameni care erau pe străzi păreau topiți de căldură. Înclin să cred ca acele 38 de grade erau destul de reale. Cam multe pentru o zi de 16 iunie. Zic eu…

În drum spre pensiunea unde aveam rezervare, trecem pe lângă fabrica de bere Timișoreana. Mă uit la Adrian cum și el se uita cu lacrimi în ochi la porțile fabricii și-i dam bice mai departe. Ajungem la pensiune, parcam motocicletele și ne punem pe așteptat. Iau mesajele de la Victor la puricat: “Am trecut de Budapesta, am oprit să alimentez”, “Sunt în vamă”, “M-am oprit puțin in Arad să salut pe cineva”… Bun, deci ar trebui să sosească. Pentru el, cei 1.000 de kilometri făcuți in ziua aia cred ca au fost mai relaxanți decât cei parcurși de noi pe drumurile patriei. În sfârșit, ajunge și el și cu tupeu și sete mare ne înfigem într-o terasă din centrul Timișoarei unde ne punem la înșirat povești. Cum eu nu am Facebook, veștile transmise prin viu grai sunt mult mai savuroase.

Mai aruncăm un ochi prin centru, mai spunem o poveste, ne mai oprim la o terasă pentru hidratare. Menționez că aici am băut una dintre cele mai bune limonade din pepene galben. Îmi pare rău că nu am reținut numele terasei, dar după o zi in care am transpirat intensiv, acea limonadă cu gheață a fost boost-ul de care aveam nevoie.

Și iată-ne cum a trebuit să punem punct primei zile: nu din cauza oboselii sau a abuzurilor bahice, ci din cauză că  ziua următoare trebuia să pornim luam la drum dis-de-dimineață iar la Novaci aveam rendez-vous programat cu alți doi prieteni ce veneau dinspre Capitală.

Ne-a cam plăcut în Timișoara. Și distracția e aproapre prea multă în centrul vechi.

Pai n-avem noi autostrăzi!?!?!?

Duminică dimineață ne trezim, ne împachetăm repede bagajele și ne și pornim la drum. Cum ieșim din Timișoara ne și așezăm frumos pe autostrada A1. La ora aceea era liberă, așa că rulăm relaxați cu gândul la prima pauză de alimentare și de cafea. Ieșim din A1 și intrăm pe A6 cu mirarea că avem totuși autostrăzi numerotate până la 6, ceea ce nu e tocmai rău. De obicei evităm autostrăzile în plimbările noastre, preferăm întotdeauna drumurile lăturalnice, dar momentan suntem pe repede înainte. Victor ne face semn de pe al sau BMW F 800 GT că e în regulă, deși vine de la aproape 1.500 km depărtare și să mergem cum știm noi. Daca e ceva, ne dă de știre. Trecem pe lângă Lugoj, ocolim Caransebeșul și intrăm în frumosul ținut al Hațegului. Este o zonă superbă, asfaltul este impecabil iar peisajele sunt foarte frumoase.

Atac bavarez triplu. Trei motociclete, șase cilindri, 3.250 cmc.

Ne oprim la o benzinărie, alimentăm si luăm un mic dejun franțuzesc adaptat ca pentru plaiurile mioritice: cafea la dozator și croissant cu ciocolată!

După Petroșani, odată cu creșterea temperaturilor, pătrundem în defileul Jiului – o zonă superbă, cu asfalt foarte bun, viraje ok, dar destul de dificil de făcut depășiri în forță. Așa că ne potolim repede setea de adrenalină și admirăm peisajele frumoase care sunt peste tot. Pentru că la celebra cascadă era lume, nu am pierdut timp cu pozele, am trecut repede peste și ne-am propus să revenim cu altă ocazie special pentru poze și filmări. După ce am ieșit din defileul Jiului, ne-am dat seama ca nici unul dintre noi nu aveam camera pornită, așa că avem un motiv în plus să revenim.

Pe Transalpina, deschisă recent, zăpada se găsește încă din plin la altitudini mari.

Transalpina, bat-o vina.

La Novaci ne oprim pentru masa de prânz și să-i așteptăm și pe cei doi viteji fugiți de neveste de cu noaptea-n cap. Ca un făcut, nu-i așteptăm prea mult. Așa că la masă facem planurile, ne punem repede la punct și pornim pe Transalpina care se deschisese oficial cu câteva zile înainte.

Grupuri-grupuri de motocicliști cu numere străine treceau în toate direcțiile. Evident, din toată gașca, toate privirile îi erau aruncate lui Marius cu al său Triumph Speed Twin. Am fost o gașcă atât de pestriță încât, la un moment dat, o doamnă într-o benzinărie, după ce s-a uitat insistent la numerele noastre, și-a făcut curaj și ne-a întrebat “Măi băieți, dar voi de unde sunteți?”.

Transalpina, la urcare dinspre Novaci, este mai mult decât OK după aceasta iarnă lungă cu zăpadă până nu acum foarte mult timp. Peisajele de vis nu le-am ratat nici de data aceasta, făcând câte o poză repede, spre exasperarea celor din grup care trebuiau să mă aștepte după fiecare oprire.

Și de data aceasta am reușit să păcălim norii amenințători ce acopereau munții si se lăsau greu pe șosea. Doar câteva picături de ploaie răzlețe, dar fulgerele ce se vedeau în depărtare nu prea ne lăsau să ne calmăm. Spre norocul nostru am ajuns la Obârșia Lotrului cu hainele uscate. Trecem repede și intrăm pe porțiunea Obârșie – Șugag. Aici asfaltul nu mai e așa de ok, întâlnim gropi si nisip la tot pasul. Acum îmi doresc să am GS-ul pe care Cătălin merge atât de relaxat. Aceasta este o zonă ce trebuie abordată cu atenție și fără eroisme. Mai ales acum, când Transalpina de abia s-a deschis și asfaltul încă nu este pe deplin curățat de urmele iernii sau ale ploilor din ultima vreme.

Înspre Jina, drumul, deși frumos și cu viraje interesante, era plin de aluviuni. Cu o zi înainte a fost o rupere de nori ca la carte așa că a trebuit să ne păstrăm calmul și să ne concentrăm serios la ce e pe jos.

Cazarea am avut-o la Gura Râului, iar gazdele de la Casa Dogaru ne așteptau deja cu tradiționala pălincă și slană. Dacă ajungeți prin zonă și nu sunteți omeniți cu așa ceva, sigur nu sunteți unde trebuie!

Pentru că am avut un traseu mai scurt și am ajuns destul de devreme să parcăm motocicletele, ne-am așezat la povești. Fără copii pe lângă noi, fără nevestele care să ne atragă mereu atenția că glumele au început să fie din ce în ce mai nesărate; ce nu se spusese seara trecută în Timișoara, s-a povestit acum. Mâncare bună gătită în casă, voioșie și bere rece – cam așa s-a încheiat seara noastră. Evident, traseul pentru ziua următoare l-am modificat puțin și i-am mai adăugat niște kilometri.

Dimineața am tras aer curat de munte în piept, am servit un mic dejun făcut ca pentru sufletul nostru și am pornit repede la drum. Și nici în această zi nu aveam să scăpăm de caniculă. Mizam că atunci când soarele va începe să ardă, noi vom fi deja într-o zonă cu umbră. Da și nu.  De la primele ore ale dimineții aveam 30 de grade. Zi de sărbătoare – toată lumea roia pe șosele.

În secuime mergem cu avânt. Trecem de Mediaș, Sighișoara și apoi spre Odorheiul Secuiesc și Miercurea Ciuc iar la Târgu Secuiesc ne oprim pentru pauza de prânz unde ne-am pregătit să abordăm ultima redută.

Leapșa pe Lepșa

Recunosc că până acum nu am mai fost pe Lepșa. Nici cu mașina, nici cu motocicleta. Am avut o tentativă acum vreo trei ani, dar o ploaie torențială de vară ne-a stricat puțin planurile și a trebuit să schimbăm puțin traseul din mers. Și de atunci, cam toate plimbările nu prea m-au adus prin zonă. Așa că acum a venit momentul. Așteptarea a meritat, un drum fix cum îmi doream să fie. Dar pentru că era zi de sărbătoare și multă lume liberă, a fost destul de aglomerat. Marius a tot ținut cursuri pe această porțiune de drum și pentru el a fost ca o plimbare din sufragerie în dormitor. Așa că s-a jucat cu noi pe curbe și la fiecare oprire pentru poze, ne mai dădea sfaturi despre cum să abordăm, ce n-am făcut bine, unde trebuie să mai exersăm. Deh, defectul meseriei.

Odată ce s-au terminat curbele, ne-am oprit pentru o ultimă alimentare si hai spre casă.

Această ultimă porțiune n-a avut nimic interesant, același E85 foarte aglomerat și plin de poliție. Tot drumul spre casă mi-am pus întrebarea dacă e cazul să fac o aroganță si o cotesc spre mare. Coada de mașini care se vedea venind spre București, șoseaua de centură foarte aglomerată și programul pentru ziua următoare m-au făcut să renunț la idee. Pentru ceva vreme mi-a surâs bine te tot imaginea selfie-ului de pe malul mării trimis băieților care ajunseseră deja acasă. Dar seara s-a încheiat doar cu gândul ăsta si cu aproape 2.000 de kilometri făcuți în trei zile. Mi-am dat seama că aceste momente sunt din ce în ce mai rare, pasiunea este înlocuită de rutina, plimbările de plăcere se transformă în drumuri contra cronometru. Aceasta plimbare nu a vrut să dovedească nimic, sunt mulți alții care fac ture mult mai interesante și zone mult mai exotice. Dar pentru noi nu asta a contat – a contat că trei zile am mers fără nici o presiune, doar noi, motoarele și timpul petrecut împreună. Câteodată aceste lucruri mărunte ne dau puterea de a visa și a merge mai departe.

1.800 kilometri cu BMW R 1250 R

Pentru această drumeție, bătrânul si credinciosul meu VFR a fost înlocuit de un BMW R 1250 R 2019. De ce? Pentru că am apucat să intru la o sesiune de track-day pe Adâncata cu această motocicletă și de atunci nu mi-am mai putut lua gândul de la ea. Nu sunt eu mare pilot sportiv și nici veleități de racer nu am, dar noul boxer de la BMW m-a luat plăcut prin surprindere. Cred că și cei 143 Nm au avut un rol foarte important. Așa că atunci când mi-am anunțat plecarea la drum, nu prea am avut variante de răspuns la întrebarea “Nu vrei tu să-ți lași motocicleta ta să se odihnească și să iei un BMW pentru cele câteva zile?”. M-a dat puțin peste cap pentru că a trebuit să îmi refac tot bagajul, să renunț la multe dintre chestiile pe care le iau mereu după mine când plec la drum. Dar tot răul spre bine, cum s-ar zice pe la noi. Deși roadster, motocicleta este ideală și pentru plimbări nu tocmai scurte – echipată cu un parbriz care să îți ofere un minim de protecție la vânt și un set de genți cred că poți călători destul serios pe distanțe nu tocmai scurte. Șaua este destul de confortabilă și la sfârșit de zi nu te simți deloc epuizat. Suspensiile electronice Dynamic ESA fac fată cu brio drumurilor de la noi și te ajută mult acolo unde este cazul. Nu mai spun de toată electronica de ultimă generație cu care vine echipată motocicleta – un mare plus pentru ABS Pro si controlul tracțiunii. Nu am avut nevoie de ele, dar am fost mult mai relaxat să știu că ele sunt acolo și că iși vor face treaba atunci când eu nu mai pot controla motocicleta de 18.000 de euro. Quickshifterul si toba Akrapovic au făcut că această călătorie să fie și mai plăcută. Deși pe circuit am folosit modul Dynamic, pe drum mi-a fost eficient modul Road. Plus că a ajutat un pic și la consum. Pe Dynamic nu am trecut decât o singură dată – am vrut să vad ce se schimbă. Într-adevăr, accelerația ride by wire reacționează un pic altfel și motorul mi s-a părut că sună puțin altfel, mai agresiv. Dar motocicleta are destule rezerve cât sa reacționeze așa cum vrei în orice mod te-ai afla. Și in orice treaptă de viteză – ești într-a șasea, ai 60 km/h, rotești manșonul și brusc ai o viteză la care permisul tău devine pentru mult timp suport de ceașcă de cafea pe biroul unui polițist din Pipera. Pot spune în încheiere că, dacă până acum eram fan declarat al big-nakedurilor, acum, când mai am puțin până schimb prefixul, noi preferințe încep să-și facă loc pe listă.

Deci, de unde fac rost de vreo 15.000 de euro? Mă mulțumesc și cu versiunea standard.