Într-un semn că, oricât de urâte și de grele sunt vremurile, veștile proaste pot continua să curgă aparent la nesfârșit, s-a aflat ieri că unul dintre zeii stunt-riding-ului, Chris Pfeiffer, și-a luat viața după o luptă îndelungată cu depresia. Pentru mine, însă, era ceva mai mult de atât.

foto: Dragoș Savu, Chris Pfeiffer

Prima oară l-am văzut pe Chris Pfeiffer pe viu acum vreo 10 ani. Era deja o legendă în lumea stunt-riding-ului și spectacolul pe care l-a făcut în parcarea mall-ului din Băneasa, pe un asfalt mai mult ud decât uscat, a fost pe măsura așteptărilor. Se vedeau miile de ore de antrenament, dar, mai presus de atât, se vedea pasiunea de a merge pe motocicletă, mereu împingând limitele. Am stat de vorbă câteva minute pentru un interviu și i-am devenit fan instantaneu. Pentru că bavarezul de 42 de ani (pe atunci) nu era doar un zeu al controlului motocicletei, dar și un tip simpatic, cu simțul umorului, modest, autoironic, a cărui pasiune pentru motociclism i se citea în ochi. Mi-a răspuns în detaliu la toate întrebările, inclusiv la cele de detalii tehnice. Fiind și eu la rândul meu obsedat de tehnică și de controlul motocicletei, încercam să înțeleg cât mai bine cum face un pilot de nivelul lui toate acele manevre care par de-a dreptul magice. Nu mi-a dat niciun moment impresia că ar fi plictisit și nu avea niciun strop de infatuare în el, deși ar fi fost justificat să aibă măcar un aer de superioritate, având în vedere pozițiile de pe care discutam.

Ne-am văzut din nou în 2013, la un eveniment organizat de BMW Motorrad România la Zărnești. După încă un show ireproșabil, am stat iarăși de vorbă. De data asta eram în cârje după ce aproape îmi pierdusem piciorul într-un accident, cu câteva luni în urmă. M-a întrebat ce am pățit, i-am povestit pe scurt, cu frica de a nu lungi prea mult răspunsul la o întrebare care era foarte probabil să fi fost pusă mai degrabă din politețe. Până la urmă, eram unul dintre miile de jurnaliști care îl intervievaseră de-a lungul carierei sale ilustre. Cât de mult să-i pese realmente de problemele mele? Dar am continuat să discutăm despre accidentări și fracturi, căci avea și el destule la activ. Din nou, senzația era că suntem doi amici la un pahar de vorbă, de pe poziții de egalitate, nu o legendă vie și un moto-jurnalist român oarecare.

La 10 ani, trialist, unul dintre primele wheelie-uri. Deja descoperea că îi place să facă spectacol.

Drumurile ni s-au încrucișat din nou în primăvara lui 2015, când eram implicat în organizarea evenimentului BMW Fest, la Romexpo. Chris era programat să-și facă numărul în parcare cu al său BMW F 800 R, dar și cu orice alte motociclete neconvenționale i-ar fi pus la dispoziție BMW România. Fiind „insider”, am interacționat destul de mult cu legendarul stunt-rider care se afla deja la final de carieră. Avea să se retragă din stunt-riding-ul competițional în acel an. Ca o adolescentă care a primit autograf de la pop-star-ul preferat, am oftat adânc, cu ochii mari și umezi, când Chris mi-a spus că își aduce aminte de mine, de cârjele mele și de discuțiile noastre despre fracturi și recuperări. Sigur, chiar era foarte probabil să o spună din politețe. Dar chiar și așa, a fost un moment emoționant pentru mine. L-am ajutat să demonteze senzorul de la roata față a mastodontului K 1600 GTL, ca să dezactivăm ABS-ul și să-și poată face numărul. Din nou, spectacolul a fost la nivelul caracteristic, adică stratosferic. Asta deși parcarea era plină de praf și cam denivelată, o suprafață deloc optimă pentru stunt. Într-un final apoteotic, Chris a făcut drift în tandem cu Claudiu David, pilot și instructor de top din România, aflat la volanul unui BMW seria 6.

Deși m-am întâlnit de multe ori cu Chris Pfeiffer, asta e singura poză pe care o am în care apărem amândoi. Îi arătam cum să decupleze controlul tracțiunii și ABS-ul, ca să-și poată face de cap.

Parcă de fiecare dată când îl vedeam, mă impresiona și mai mult. Avea abilități incredibile, dar se purta cât se poate de normal, era un tip plăcut, amuzant, relaxat. Părea mai tânăr decât era. Se născuse în 1970 și descoperise trialul la o vârstă fragedă. A câștigat multe competiții de trial la juniori, apoi s-a apucat de enduro extrem. A câștigat de patru ori legendara cursă de la Erzberg „înainte să fie cool”, în anii ’90 și la începutul anilor 2000. Tot cam pe atunci s-a apucat de stunt și de freestyle, mai întâi cu motocicleta de trial, apoi cu motociclete de stradă. Inițial, nici nu le modifica în vreun fel. Disciplina stunt-riding era încă la început, nu era un sport propriu-zis.

A urcat de două ori pe Via Tina, un perete de stâncă folosit pentru alpinism, înalt de 250 de metri.

În 1997 a stabilit un record Guinness, sărind cu motocicleta de trial peste 33 de persoane întinse pe sol, fără să folosească rampă. În 1999 a încercat să-și bată recordul, dar a căzut din cauza unei defecțiuni tehnice și a suferit câteva fracturi complicate.

A fost printre pionierii stunt-riding-ului ca sport, unul dintre cei care au ridicat activitatea la rang de artă, prin antrenament, seriozitate și pasiune. La granița dintre milenii, stunt-riding-ul era considerat de mulți un domeniu al ciudaților și huliganilor, care provocau haos și fugeau de poliție. Chris Pfeiffer, alături de alți pionieri din generația lui, a pus bazele sportului stunt-riding, a venit cu trucuri și idei noi și a spălat imaginea stunt-riderilor, căci era un sportiv profesionist.

A devenit de patru ori campion mondial și de patru ori campion european la stunt, apoi a intrat în lumea BMW, ca stunt-riderul „de uzină” al bavarezilor. Era o asociere naturală, căci era născut și crescut în Bavaria. A făcut show-uri prin toată lumea, și-a făcut prieteni și fani peste tot. În 2015 a anunțat că se retrage din sportul stunt-riding, dar că va continua să meargă pe motociclete, pentru că e marea lui pasiune. Ultima dată l-am văzut tot în 2015, la BMW Motorrad Days, în Garmisch-Partenkirchen.

De atunci, l-am mai văzut doar pe social media, unde părea să ducă viața perfectă. Avea trei copii, două fete și un băiat. Acesta, cel mai mic dintre copii (14 ani), părea să-i calce pe urme, fiind foarte abil pe bicicletă. Familia Pfeiffer locuia în Bavaria, aproape de munți, și părea să fie mereu activă, ba pe schiuri, ba pe biciclete, ba pe motociclete. La 51 de ani, după o viață petrecută în atenția și admirația publicului din toată lumea, Chris părea să trăiască fericit și liniștit alături de familia sa, făcând ce i-a plăcut toată viața. Cel puțin așa se vedea din exterior. Dar depresia este un demon nemilos, care îl măcina în interior de ceva vreme. Acum, știind ce s-a întâmplat, mă uit pe unele dintre pozele recente postate de Chris și, deși fața îi zâmbește, ochii par mai degrabă triști.

Skandenberg cu Travis Pastrana, la Erzberg. „El m-a bătut la skandenberg, eu l-am bătut în cursă”, spunea Chris.

Zilele trecute, depresia l-a învins pe Chris și acesta și-a luat viața, șocând o lume întreagă. Dacă există niște oameni care chiar nu merită să li se întâmple așa ceva, cu siguranță el ar fi fost unul dintre ei. Cel puțin după cât l-am cunoscut eu. Era nu doar un sportiv și un artist al mersului pe două roți, ci un om remarcabil, care te inspira să fii mai bun. Lasă în urmă o familie răvășită de durere. Sunt soț și tată și sunt sigur că și el era devotat familiei. De aceea mă gândesc că suferința pe care a suportat-o mult timp trebuie să fi fost enormă, din moment ce a ales să o încheie așa. Odihnește-te în pace, Chris Pfeiffer! Sper că vei avea liniștea pe care ai căutat-o și sper ca familia ta să reziste și să fie bine! Și îți mulțumesc pentru cine ai fost și pentru cum mi-ai vorbit. Wir sehen uns auf der anderen Seite, mein Freund!