Când am început să scriu aceste rânduri, la o zi după accidentul lui Cristi Predoi, în continuare o parte din mine spera că totul fusese o neînțelegere, o greșeală. Că n-are cum. Nu are cum! Cum, tocmai Cristi? Tocmai acum? Și atât de grav? Nu se poate! Mă agățam de orice posibilitate că ar fi totul un zvon exagerat, cum se întâmplă atât de frecvent în vremurile în care știrile circulă cu viteza luminii, dar se distorsionează pe parcurs. Că de fapt fusese un accident, dar nu atât de grav. Și de fapt nu era Cristi, ci altcineva.

L-am cunoscut pe Cristi acum opt ani, când a devenit jurnalist moto, cu proiectul Pe Motoare. Mi se părea atât de tânăr, de „verde”, dar avea acea sclipire în ochi. I se citea pasiunea în privire și în vorbă și mi-a plăcut de el imediat. Ne-am tot întâlnit de-a lungul acestor opt ani, am făcut kilometri împreună, am băut beri împreună, am povestit, am glumit, ne-am ajutat reciproc. Deși eram, practic, concurenți, am devenit prieteni.

L-am admirat mereu pentru proiectele lui de anvergură, pentru călătoriile prin toate colțurile lumii pe unde aș fi vrut să ajung și eu, pentru perseverența și pasiunea cu care s-a ocupat de scris, filmat, povestit. Sincer să fiu, l-am și invidiat. Atât pentru călătoriile pe care le făcea, cât și pentru succesul pe care l-a avut cu Pe Motoare. El a fost punctul de referință spre care încercam și noi să tindem. A fost standardul nostru.

Nu eram mereu de acord, ne mai luam la mișto unul pe altul, dar întotdeauna în felul în care se „taxează” prietenii când stau la un pahar de vorbă. N-am simțit niciodată vreun fel de încordare sau antipatie din partea lui și nici eu n-am avut altceva decât simpatie și prietenie pentru el. Nu mi-a plăcut absolut tot ce făcea, dar mi-a plăcut că făcea cu pasiune și că își dedicase viața motociclismului în toate formele sale, mai ales aventurilor prelungite pe două roți. Într-un fel, mi-aș fi dorit uneori să fiu ca el, mai tânăr, fără prea multe responsabilități familiale, și să plec haihui prin lume, documentându-mi călătoriile și trăindu-mi viața cu adevărat din plin, cum puțini oameni au curajul s-o facă.

De asta, când am aflat de accidentul lui, vineri seara, la Adâncata, parcă m-a lovit direct în ficat. Am încercat să mă concentrez să termin cursul, apoi mi s-a confirmat că a murit. Am refuzat să cred până ieri, când am fost la înmormântare și l-am văzut pentru ultima dată.

Cristi, ai fost oltean impulsiv, nu trebuia să te grăbești chiar așa să ajungi dincolo! Ai fi putut să mai aștepți! Ți-am simțit lipsa astăzi la circuit, m-am gândit la tine la fiecare cinci minute. Ai fi putut să mai glumești pe seama mea, că stau cu capul într-o parte când merg pe motocicletă. Și ai fi putut să te mai înțepi cu Cabral, cu Ionuț, să ne hlizim la glume stupide, ca de obicei. Când mama ta ni s-a adresat ieri, la înmormântare, am plâns ca un copil. Și am înțeles de ce erai tu așa mișto, cu o asemenea mamă. Am fost mulți acolo cu tine, Cristi. Ți-ar fi plăcut să ne vezi, sunt sigur. Gata cu efuziunile sentimentale, că astea sigur nu ți-ar plăcea.

Drumuri bune pe unde ajungi, omule! Ne vedem dincolo!