Valentino Rossi și-a anunțat retragerea din Motomondial la finalul acestui sezon, după o lungă și ilustră carieră petrecută la cel mai înalt nivel al motociclismului viteză. Nu e un șoc pentru nimeni, se cam știa că aici se va ajunge, dar rămâne un moment foarte important în istoria acestui sport.
Nu m-am omorât niciodată după Valentino Rossi. Ba pot spune chiar că, până acum 13-14 ani, mă număram printre puținii „hateri” ai Doctorului. Nu din vina lui, desigur, ci mai degrabă pentru că întotdeauna mi-a plăcut să fiu contra curentului. Dacă toată lumea ținea cu Schumacher în Formula 1, eu eram cu Hakkinen sau Coulthard. Dacă Fogarty era cel mai popular pilot în Superbike, mie îmi plăcea de Aaron Slight sau de Troy Corser. Și, în GP, unde i se ridicau ode constante lui Rossi, eu eram cu Biaggi, McCoy, Hayden sau Stoner. Oricine, dar nu Doctorul. Întotdeauna mi s-a părut prea facil și copilăresc să ții cu cel mai bun, cel care câștigă tot timpul. Și Doctorul câștiga mai tot timpul: înșira victoriile și titlurile ca nimeni altul la jumătatea anilor 2000.
Dintele meu nici măcar nu era îndreptat atât de mult împotriva lui Rossi, cât împotriva fanilor săi. Mulți dintre ei îmi păreau atât de „spălați pe creier”, încât mi se părea că nu înțeleg sportul și, de fapt, nici prea știu alți piloți în afară de Rossi. Atitudinea mi s-a schimbat atunci când am început să merg cu motocicleta pe pistă mai mult, mai des, mai tare. Am înțeles atunci cu adevărat cât de complicat, periculos și fenomenal este ce fac toți piloții de nivel înalt, așa că am încetat să mai țin cu unul sau cu altul. Și să fiu „hater”. Căci începusem să înțeleg scara realizărilor legendarului Doctor, un pilot talentat și carismatic ca nimeni altul.
Chiar și așa, îl subestimam pe Valentino. După cei doi ani de secetă petrecuți la Ducati, eram convins că epoca Rossi a apus definitiv și că nu-l vom mai vedea pe Doctor luptându-se pentru un titlu. În 2013 a revenit în tabăra Yamaha și a câștigat la Assen, apoi a mai luat câteva podiumuri, parcă special pentru a-mi închide gura. Apoi s-a luptat pentru titlu și a fost vicecampion mondial în următoarele trei sezoane. Abia atunci am început să-l respect și să-l apreciez la adevărata sa valoare ca pilot.
În 2017 am ajuns pentru primele dăți în padocul Motomondialului, în postura de comentator pentru Eurosport. Atunci i-am văzut mai de aproape aura Doctorului, înconjurat mereu de legiuni de fani care-i cereau o poză sau un autograf. Tot atunci i-am adresat și prima întrebare într-o conferință de presă și el mi-a răspuns relaxat și la obiect, uitându-se în ochii mei. Oricât de „anti-Rossi” fusesem eu în tinerețe, după momentul ăla parcă m-am înălțat cu cinci centimetri și am pășit mai apăsat. Vorbisem cu Omul!
Una dintre cele mai plăcute amintiri ale mele din Motomondial este legată de Assen 2017, când urmăream cursa din sala de presă a circuitului, împreună cu legendarul fost pilot francez Christian Sarron. Aceea avea să fie ultima victorie a lui Rossi, iar eu am urmărit-o așa cum nici nu aș fi visat vreodată: de la fața locului, cu un fost pilot de GP care îmi spunea detaliile extrem de interesante pe care le observa la Rossi și la Petrucci, cu care Doctorul se lupta pentru victorie pe o vreme schimbătoare, semi-ploioasă.
În ultimul an de comentariu pentru Eurosport, în 2019, am ratat un moment important: interviul acordat de Rossi televiziunii pentru care lucram. S-au ocupat colegii, la o etapă la care eu am lipsit, dar a fost prima dată când am insistat la un coleg să ceară un autograf pe o șapcă unui pilot intervievat. Nu m-am omorât niciodată după autografe sau suveniruri, dar era vorba de Doctor și eu aveam un bun prieten care și-ar fi pus în sufragerie și un mulaj după urma tălpii lui Rossi dacă ar fi putut. Așa că, la etapa de la Misano, la vizita regulamentară în Tavullia, am cumpărat o șapcă „gialla” de la un magazin VR46, apoi am recuperat-o gata semnată la București, câteva săptămâni mai târziu.
În ultimii ani ai carierei sale, chiar dacă Doctorul nu s-a mai prea luptat pentru victorii, am rămas impresionat de pasiunea și de energia pe care le punea într-un sport în care nu mai avea nimic de demonstrat. Era clar că îi place, pur și simplu. Nu o făcuse niciodată pentru bani (deși a câștigat enorm de mulți ca pilot), nici pentru faimă (deși a devenit cel mai cunoscut pilot de GP din istorie), ci pentru că îi plăcea foarte, foarte mult. Ca motociclist, ca pilot amator, ca fan al sportului, nu ai cum să nu respecți o astfel de pasiune.
După două sezoane dificile, Vale își va atârna casca-n cui. Cel puțin pe cea de pilot moto de GP, căci o va folosi cu siguranță pe cea de mașină. Și va continua să alerge cu prietenii și discipolii săi de la Academia VR46 la Ranch sau pe la diverse circuite din Italia și din lume. Deși nu i-am fost niciodată fan (cel puțin nu în sensul clasic al cuvântului), îl consider unul dintre cei mai importanți piloți din istoria Motomondialului, un rider fenomenal, cu o carismă fără egal, care contribuit enorm la creșterea acestui superb sport. Milioane de oameni din toată lumea au început să se uite la MotoGP ca să-l vadă pe Rossi, la fel cum mulți s-au uitat la NBA în anii ’90 ca să-l vadă pe Michael Jordan.
Doctorul lasă în urmă o moștenire foarte importantă, pe lângă cursele spectaculoase, trofeele și duelurile pe care le-am admirat la TV. Prin Academia VR46, Rossi aduce în prim-plan generații întregi de piloți italieni talentați și antrenați. Va avea și propria echipă inclusiv la clasa regină, completând astfel filiera italiană a tinerelor talente. Mulți dintre piloții care au făcut furori în Motomondial în ultimii ani își datorează succesul, victoriile și chiar titlurile Doctorului și susținerii sale.
Grazie mille, Valentino! Ne-ai lăsat amintiri superbe, ai fost un pilot și un om ca nimeni altul!
Cu respect și admirație,
Un „hater”