Aseara, pe la ora 23:00, Mani Gyenes a aterizat pe aerorporul Henri Coanda, venind de la Buenos Aires via Paris. Dupa un drum de peste 24 de ore, satmareanul era vizibil obosit, dar radios – se intorcea cu trofeul castigatorului categoriei Maraton in editia 2015 a Raliului Dakar si cu cel pentru locul 9 intre riderii amatori.

Mani a iesit pe poarta terminalului „Sosiri” al aeroportului din Otopeni aseara si a fost instantaneu inconjurat de presa si de prietenii veniti sa-l intampine. Vizibil emotionat, riderul din Satu Mare s-a pus la dispozitia multimii de jurnalisti in felul sau timid. Il cunosc demult pe Mani si intotdeauna m-a fascinat felul sau de a fi, calm, linistit, discret, oarecum in contrast cu omul in care se transforma atunci cand se suie in saua unei motociclete de off-road. Caci omul nostru nu da gaz cu jumatati de masura, cum stau marturie pleiada de succese acumulate in cariera in enduro, endurocros, enduro extrem si rally-raid.

„Prima etapa a fost cea mai usoara, era una foarte rapida, in care puteai sa tii gazul in plin mai tot timpul. A fost exact traseul din ultima zi, parcurs in sens invers, doar ca in ultima zi a fost foarte greu din cauza vremii (a plouat torential si s-a scurtat speciala, n.r.). Dar, fiind prima speciala, mi-am zis sa merg cu rezerve, sa ma vad ajuns la capat. Cand nu eram la altitudini mari, motocicleta mea putea ajunge la o viteza maxima de 162-163 de kilometri pe ora, dar eu am mers cam cu 135, sa o menajez si ma acomodez putin. Sunderland, care a castigat etapa, a mers mult timp in „full gas”. Il ajuta si modelul nou de KTM 450 Rally, care e mult mai rapid decat motocicleta mea,” explica Mani, in timp ce noi ii sorbim cuvintele.

Mani continua:

„A doua zi erau multe serpentine, am zis sa trag tare. Dupa primii 100 de kilometri am simtit ca merg bine, depaseam piloti. La kilometrul 100 m-am oprit, ca am simtit ca nu mai am frana spate. Cand m-am uitat jos, am vazut ca iese ulei. M-am oprit, au inceput sa treaca quadurile, unul s-a oprit sa ma ajute, dar nu stiam ce sa fac. Pierdusem mult ulei, m-am uitat la fereastra de vizitare si nu mai se mai vedea ulei deloc. Am curatat locul cu benzina si am pus power tape, ca eram sus in munti, am zis sa cobor undeva unde gasesc oameni. Am mers cam cu 70, am coborat, a venit o linie dreapta si acolo i-am dat 120-130 si a inceput sa iasa iar ulei. Am vazut niste oameni, m-am dus la ei, am incercat sa le explic, ei nu prea intelegeau. Imi trebuia un buson, de fapt. Am vazut peste drum trei Honde. Am fugit, i-am dat jos busonul de ulei la una dintre motociclete, Proprietarul nu prea voia sa mi-l dea, desi i-am oferit bani. Oricum, nu se potrivea, avea filetul mai mic. Intre timp mi-a adus cineva ulei, nici nu stiu ce fel de ulei era. Am improvizat un dop cu Poxipol, dar a mai trebuit sa stau 15 minute sa se intareasca.”

„Quadurile au fost o mare problema. Multi motociclisti s-au plans de ele. Din cauza asta sunt si foarte multe accidente. Ridica atat de mult praf, incat nu poti nici sa te apropii, cu atat  mai putin sa depasesti. Cum te-ai apropiat putin de el, nu mai vezi nimic in fata. Dupa ce am pierdut uleiul, am remediat problema, si 400 de kilometri am mers numai dupa quaduri. Eram mult mai rapid decat ei, dar nu puteam sa-i depasesc. Nici ei nu te vad in spate sa se dea la o parte, tot din cauza prafului.”

„Apoi, in Salar de Uyuni au fost probleme mari. Mie imi mergea motorul, dar incepuse sa-mi palpaie becul de ulei. Am oprit undeva unde trasesera si un polonez si Cabrera, pe Kawasaki. M-am oprit sa ma uit daca am ulei, apoi n-a mai vrut sa porneasca motorul. Era acolo si un elicopter si niste oameni de la echipa medicala. I-am rugat sa ma traga, au zis ca n-au voie. Am mai tot incercat si in cele din urma a pornit. Al polonezului n-a mai pornit, a si abandonat dupa aceea. Cabrera a venit disperat la mine: «Ce-ai facut de a pornit?». «Nimic, i-am dat la buton.» Dupa 20 de kilometri, doua motociclete, exact acelasi model cu al meu, oprite si nu mai porneau. Dupa ce am iesit din speciala, am oprit sa alimentez, iar nu mai pornea. Dupa ce am lasat butonul, el continua sa invarta. N-a pornit, m-a tras cineva si am reusit sa plec. In seara aceea, in parcul de service, Romeo (Duicu, n.r.) si Liviu (Butuza, n.r.) au avut aceeasi surpriza – motorul dadea singur la demaror. I-am schimbat tot cablajul si a fost OK.”

„A fost groaznic cu sarea. Dupa ce am iesit din Salar, vedeam oameni abandonand – Villadoms, apoi doua Honde, apoi inca doua Honde. Toti erau cu carena data jos, nu erau dupa cazaturi, toti umblau la electrica. Se corodau contactele si radiatorul se acoperea cu un strat gros de sare si nu se mai racea motorul. Cand au trecut masinile, cu o zi in urma, era praf, dar cand am trecut noi a plouat si era strat de apa pe jos.”

„Problema mea e ca nu trag de motor cat poate, la maxim. Ceilalti trag tare, cat se poate. Si nu doar primii. Si Paolo Ceci, care a terminat pe 14, da in motor cat poate. Si trebuie sa reziste. Eu intotdeauna merg la maxim si 10 la suta inchid gazul, ca sa fiu sigur ca ajung pana la finis. Daca ii dau la maxim, pot sa ajung in top 15 fara probleme. Dar ma tot gandesc ca trebuie sa tina motorul. Cand mergi cate 30 de kilometri fara sa inchizi gazul, la maxim, asa mila ti se face de motorul ala… te tot uiti in jos, sa vezi, curge ceva, nu curge… ii dai inainte.”

„Cu navigatia n-am avut nicio problema. O singura data am cautat putin un waypoint. Roadbook-ul a fost foarte bine facut, doar in penultima zi erau niste santuri mari si periculoase care nu apareau pe roadbook.”

„In penultima zi am intrat in gradina cuiva. Am vrut sa-l depasesc pe Cabrera, era o curba la dreapta si n-am vazut-o, apoi un sant. N-am mai pus frana, ca sa sar santul, l-am sarit, apoi am dat intr-un gard, am trecut peste el cu roata din fata si cea din spate a culcat gardul si a ramas pe el. Am pornit motorul, am dat inainte, si gardul s-a ridicat la loc. Ramasesem blocat. Am gasit o poarta mica, dar asa agitat eram ca in loc sa ma opresc s-o deschid am intrat blana in ea cu motocicleta. Era sa rup aripa si carena. Am miscat poarta, dar nu s-a deschis. Am tras motocicleta inapoi, am deschis poarta si am plecat.”

„Cauciucurile Goldentyre au tinut foarte bine, mai ales cel pe fata, care s-a dovedit mai bun decat Michelin. Motorul a tinut si el, dar cele noi, pe injectie, sunt extraordinare. Toti cei care au concurat cu noul model sunt multumiti. Motorul pe injectie se adapteaza mult mai bine la schimbarile de altitudine.”

Incheiem felicitandu-l pe Mani inca o data pentru excelentul sau rezultat si va anuntam ca il veti vedea in actiune si pe teren autohton anul acesta, in campionatele nationale de enduro si endurocros si la Red Bull Romaniacs. De asemenea, veti putea citi un interviu pe larg cu satmareanul nostru preferat in urmatorul numar al revistei MotoBikes.