Gerovital
Gerovital
Gerovital

Pericol vs spectacol: eterna dilemă a Motomondialului

Cursa de weekendul trecut de MotoGP a fost atât de încărcată de evenimente cel puțin palpitante, încât rezultatele în sine au trecut oarecum neobservate. Și accidentele extrem de periculoase au reaprins o dezbatere care durează de când există motorsportul: cât de mult pericol suntem dispuși să acceptăm în forma de motorsport pe care o urmărim?

Andrea Dovizioso a câștigat, în mod oarecum previzibil, cursa de MotoGP de la Spielberg de weekendul trecut și pornește ca favorit și în etapa de poimâine, de pe același circuit. Dar victoria celui care tocmai a „divorțat” de Ducati, primul podium din cariera lui Joan Mir sau locul cinci obținut de Valentino Rossi (cel mai bine clasat pilot Yamaha duminica trecută) nu au stârnit prea multă vâlvă. Cel puțin nu la nivelul la care ar fi trebuit. Asta pentru că, înainte să se întâmple toate acestea, cursa a fost întreruptă cu steag roșu în urma celui mai terifiant incident petrecut în Motomondial în ultimele decenii. Johann Zarco se strecoară foarte strâns și foarte devreme pe la interiorul lui Franco Morbidelli în virajul 2 al circuitului austriac, la aproximativ 300 km/h. Dar francezul de la Avintia nu are încotro decât să iasă larg și începe frânarea fix în fața italianului de la Petronas Yamaha, care nu are ce să facă: îl lovește din spate pe Zarco și cad amândoi la viteză foarte mare, rostogolindu-se în lungul pistei. Motocicletele lor devin ghiulele de aproximativ 180 kg bucata și își continuă drumul. Ducati-ul lui Zarco lovește gardul de la interiorul virajului 3, apoi ricoșează înapoi spre pistă și trece chiar pe la ieșirea din virajul 3, la câțiva centimetri deasupra capului lui Maverick Vinales, care simte cumva să se întâmplă ceva și se ferește puțin, deși nu se uita în direcția aceea. Motocicleta lui Morbidelli continuă aproape de apexul virajului 3 și trece razant prin fața și pe deasupra lui Valentino Rossi, care îl urmărea pe coechipierul său din echipa de uzină Yamaha. Zona aceea a pistei arată ca după război și, foarte rapid, urmează steagul roșu și cursa se întrerupe. Rossi ajunge în boxă, vede reluarea incidentului și face ochii mari de tot când își dă seama cât de aproape a fost de un dezastru. Doar norocul i-ar ferit pe cei doi piloți Yamaha de un sfârșit tragic.

Toate acestea se întâmplau la foarte puțin timp după ce cursa de Moto2 a fost și ea întreruptă în urma unui incident înspăimântător. La ieșirea din virajul 1, Enea Bastianini face un highside prelung și cade, iar motocicleta lui rămâne în mijlocul pistei. Italianul reușește să se pună repede la adăpost, dar virajul 1 este în vârful unei rampe și piloții observă foarte târziu motocicleta lui Bastianini. Tocmai când părea că toată lumea va reuși s-o evite, Hafizh Syahrin, care venea direct în spatele altui rider, se trezește cu motocicleta în față atunci când pilotul din fața sa virează brusc să evite. Nu are timp să facă nimic și lovește motocicleta lui Bastianini în plin, în ceea ce pare a fi o explozie. Syahrin este aruncat în lungul pistei ca un manechin de crash-test, iar furca motocicletei acestuia, împreună cu roata și cu ghidonul, zboară învârtindu-se la câțiva centimetri de capul lui Dominique Aegerter, care vede pericolul și se apleacă puțin, evitând dezastrul.

În mod cu totul miraculos, în urma acestor incidente extrem de grave, pe care, dacă le-ai fi văzut într-un film de la Hollywood, ai fi spus că regizorul a exagerat grav, nimeni nu a fost rănit serios. Johann Zarco a suferit o fractură de scafoid, care a fost deja operată și este foarte probabil să-l vedem mâine pe pistă (astăzi era prea devreme după intervenția chirurgicală, căci trebuie să treacă cel puțin 48 de ore de la operație până ce poate face vizita medicală), Morbidelli n-a avut mare lucru și rulează deja, iar Syahrin, deși nu are nimic fracturat, acuză dureri peste tot și nu poate alerga weekendul acesta. Așadar, totul e bine când se termină cu bine?

Nu chiar. Pentru că aceste două incidente foarte urâte ar fi putut foarte ușor avea consecințe mult mai grave, de la răniri grave la decese. Unii spun că e din cauza circuitului Red Bull Ring, care are câteva zone foarte problematice din punctul de vedere al siguranței. Alții spun că e din cauza curselor din ce în ce mai strânse din ultimii ani: nivelul piloților și al materialului de concurs e atât de apropiat încât trebuie câteodată (prea des) să riști mult ca să faci diferența. Există voci care spun că ar trebui aplicate pedepse mai severe piloților care riscă peste o anumită limită acceptabilă, pentru că se ajunge la situații în care se riscă vieți.

Fără îndoială, circuitul Red Bull Ring este departe de a fi cel mai sigur din calendar. Coborârea de după virajul 1 e problematică, la fel și spațiul de degajare în multe dintre viraje, în condițiile în care se frânează de la viteze foarte mari și motocicletele și, mai ales, piloții pot lovi parapetul cu ceva forță. Și apoi mai e zona virajelor 2 și 3, unde Rossi și Vinales și-au consumat toată doza de karma bună pe un deceniu. Dacă cineva cade în virajul 2 (unde se începe frânarea cu motocicletele de clasă regină, cu înclinare mare pe stânga, la peste 300 km/h), există un risc foarte mare ca pilotul și motocicleta să ajungă cu viteză mare în virajul 3, unde, dacă se află alți piloți, măcelul e aproape asigurat. Cal Crutchlow a fost foarte vehement în privința circuitului încă de joia de dinaintea cursei: englezul e de părere că pista nu este deloc sigură și că ar trebui modificată, mai ales că proprietarul, compania Red Bull, nu duce deloc lipsă de fonduri, ci dimpotrivă.

Dar problema este că nu doar circuitul din Austria are zone periculoase. Unele dintre cele mai frumoase circuite din lume, care au dat unele dintre cele mai palpitante curse din toate timpurile în Motomondial, au și zone foarte periculoase: Mugello (frânarea de la capătul liniei drepte și virajul 1), Silverstone (secțiunea Maggots-Becketts-Chapel), Phillip Island (virajul 1, extrem de rapid, în care se atacă frecvent), Assen sunt doar câteva dintre circuitele unde se întâmplă frecvent curse care-ți taie respirația, dar unde ar putea să se întâmple în orice moment un dezastru de proporții.

Și, dacă ducem mai departe această linie de raționament, atunci când ai motociclete de 157 kg la gol și aproape 300 CP, cu frâne de carbon și slick-uri extrem de aderente, un dezastru nu este niciodată foarte puțin probabil. De când au evoluat normele de siguranță ale circuitelor și a crescut enorm nivelul de protecție al echipamentului riderilor, în paralel cu regulamentele din ce în ce mai stricte referitor la manevrele permise pe pistă, noi trăim cu iluzia că în MotoGP totul este sigur; că, deși se merge foarte tare, dezastrele reale nu prea au cum să se întâmple. Realitatea este că, la finalul fiecărui Mare Premiu, organizatorii, personalul însărcinat cu siguranța și mai-marii de la Dorna răsuflă ușurați că nu s-a întâmplat nimic grav. Pentru că ceva grav se poate întâmpla în orice moment atunci când piloți de nivel foarte înalt, cu orgolii cât casa, rulează la câțiva centimetri unul de celălalt la viteze superioare celor la care decolează avioanele. Și asta tur după tur, cu singura misiune de a depăși, de a termina cât mai în față. Cât de sus este siguranța pe lista priorităților piloților implicați în MotoGP? Cam atât de sus: Valentino a făcut ochii mari când a văzut cât de aproape a trecut de dezastru, apoi a declarat că, într-adevăr, a fost un moment emoționant și că a continuat cursa cu un oarecare nod în gât, dar, când a fost întrebat dacă incidentul i-a afectat în vreun fel avântul de a continua să alerge în Motomondial anul viitor, a răspuns: „Nu, deloc. Cred că, și dacă nu voi mai alerga în MotoGP, voi continua să fac altceva periculos. Vreau să concurez și cu mașini, să alerg în Cursa de 24 de Ore. Dacă ești pilot de moto sau de auto, riști. Așa că nu m-am răzgândit și am de gând să continui anul viitor.” Fabio Quartararo, Brad Binder, Alex Rins sunt doar câțiva dintre piloții care au răspuns cu mare lejeritate la întrebările (naturale, de altfel) jurnaliștilor, pe linia: „Nu te-ai speriat foarte tare, nu te gândești că ți s-ar putea întâmpla și ție, nu ți-e frică?” Toate răspunsurile pot fi rezumate prin câteva cuvinte: „Nu, pur și simplu nu mă gândesc la asta.” Adică piloții de nivel înalt fac această gimnastică mentală prin care uită intenționat orice eveniment înfricoșător care li se întâmplă, fie lor, fi altora. Acceptă că e periculos, chiar foarte periculos uneori, dar, pentru ei, merită riscul.

Dar pentru noi merită? Toți vrem să vedem curse strânse, toți vrem să-l vedem pe favoritul nostru cum taie în carne vie la depășiri și ne ține cu sufletul la gură, dar nimeni nu vrea să vadă în direct un accident mortal, cum s-a întâmplat în 2011 cu Marco Simoncelli la Sepang. Realitatea dură, însă, este că acestea sunt cele două fețe ale monedei curselor moto: cu cât sunt mai palpitante, mai strânse și cu cât piloții sunt mai buni și mai curajoși, cu atât dezastrul este mai aproape. Și tocmai de aceea ne uităm. Tocmai de aceea n-au prins grozav cursele de Sim Racing pe Playstation din pauza prelungită din primăvară, deși erau aceiași piloți, pe aceleași circuite. Pentru că pe Playstation toți putem fi curajoși și putem risca depășiri pe frânare la 350 km/h, dar în realitate doar o mână de oameni, cu suflet de gladiator, condiție fizică de atlet și reflexe de ghepard, reușesc să ducă la limită bolizii cu performanțe stratosferice din Motomondial. Până și o „amărâtă” de Honda CBR600RR de puțin peste 100 CP necesită o mână sigură și sânge-n instalație ca să fie dusă la limită, darămite o rachetă din MotoGP (și aici mă refer inclusiv la prototipurile de Moto3 de 60 CP!). Eu știu, pentru că mă străduiesc de ani buni să-mi perfecționez pilotajul pe pistă la ghidonul unui astfel de model, dar îmi dau seama că, oricât voi progresa la capitolul tehnică și oricât de mult îmi voi îmbunătăți timpii, de piloții adevărați mă desparte o prăpastie enormă: nu am curajul să trec peste anumite limite, să-mi asum anumite riscuri, deci nu voi trece niciodată de un anumit nivel (la care n-am ajuns încă, dar lucrez). Dar asta mă face cu atât mai mult să-i admir pe cei care își asumă acele riscuri timp de câteva zeci de zile pe an, în cele mai dure condiții posibile.

Oricât de cinic sună, noi, toți fanii Motomondialului, trebuie să acceptăm un adevăr dur: atâta timp cât nu se moare foarte frecvent în MotoGP, vom continua să ne uităm. Când se întâmplă câte un dezastru, ținem doliu, vorbim cu un nod în gât despre cel care a fost Marco Simoncelli, sau Shoya Tomizawa sau Luis Salom, îl păstrăm în memorie, dar pornim din nou televizorul weekendul viitor, ca să ne luăm următoarea doză de spectacol pe două roți. Și nu ne simțim foarte vinovați, pentru că știm că și piloții știu că li s-ar putea întâmpla în orice moment și acceptă riscul: pentru ei, merită.

Cât pericol suntem dispuși să acceptăm în cursele pe care le urmărim? Mai mult decât am fi dispuși să recunoaștem. Pentru că un mare ingredient din fascinația noastră pentru curse este imaginea eroului „supraom”, care răpune balaurul de 300 CP la capătul fiecărei linii drepte, în timp ce dansează pe marginea prăpastiei, mereu aproape-aproape să cadă, în timp ce noi privim cu răsuflarea tăiată.

Time to race!

BMW Motorrad

Comentarii

comentarii

©2014 Motobikes.Toate drepturile rezervate!

RL GLOBAL ACTIV SERVICES. J40/16964/21.10.2008 RO 16864852 Adresa: Str. Dr. Taberei, nr 109, Bl. A7, Sc C, Ap. 33, Bucuresti.

MOTOBIKES aparține grupului de presă RL GLOBAL ACTIV SERVICES.

Log in with your credentials

sau    

Ați uitat datele dvs.?

Create Account