Cum au apărut sliderele pentru genunchi și cot și cum au ajuns la forma pe care o știm noi astăzi? Citiți mai departe și veți afla.

text: Marc Sandu

foto: demonerosso

În ziua de azi nu este nimic extraordinar în a vedea un motociclist punând genunchiul pe jos într-un viraj. Desigur, un rider amator aflat la primul său track-day se va bucura când va simți că atinge pentru prima oară asfaltul circuitului, la fel cum nici eu nu am să uit niciodată primul meu „knee-down”. Se întâmpla în 2007, pe AMCKart, la KTM Test Day, cu un Duke 690 nou-nouț. A fost pe un viraj de stânga si a fost destul de ciudat, pentru că de fapt eu nici nu aveam încă un costum cu slidere, purtând un costum de touring Rev’it, din material textil. Aruncând o privire retrospectivă, nu reușesc să înțeleg cum am știut să pișc doar din materialul pantalonului nu și din epiderma proprie, dar e clar ca eram într-un alt film pe atunci. Gaura de pe cracul stâng, din zona ligamentului încrucișat a fost lăudată și în redacție și peticită apoi foarte profi de bunicul meu, odihnească-se în pace!

În fine, ați înțeles ideea, ce eveniment extraordinar e în viața fiecăruia primul genunchi pus pe asfalt! Iar asta se întâmpla pentru mine în anii 2000. Dacă dăm timpul înapoi cu încă trei decenii,  cu motoarele și cauciucurile de atunci, astfel de unghiuri ar fi fost curată sinucidere și un knee down reușit ar fi constituit material de copertă de revistă moto. Aici întră în scenă extraterestrul Kenny Roberts: în 1978, californianul propunea un stil de pilotaj care avea să revoluționeze în scurt timp designul costumelor de Grand Prix. El se înclina mai mult decât orice alt pilot, simțind nevoia unui al treilea punct de contact cu pista și impunând rapid un curent în ceea ce privește stilul de pilotaj. Toată lumea știa că zarurile au fost aruncate și toți încercau să îl copieze pe “Regele” Kenny și a sa Yamaha galben-neagră!

Dar pielea costumelor nu mai era suficientă. Ea nu alunecă și nu poate rezista pe termen lung abraziunii asfaltului. Cineva a venit cu ideea de a se folosi viziere uzate, tăiate în formele considerate a fi cele mai potrivite de către fiecare pilot și lipite cu scotch de costum, permițând genunchilor să alunece pe asfalt. Astfel, piloții se puteau concentra pe abordarea virajelor cu o viteză cât mai mare, dar e era limpede că aceasta era o soluție temporară, mai mult din domeniul bricolajului.

Producătorii de costume au văzut imediat o oportunitate de a veni în ajutorul riderilor, primele knee-slidere (sau palpatoare pentru genunchi, pe românește) fiind mai degrabă rudimentare. În 1981, Dainese lansa ariciul (istrice), numit așa datorită formei specifice, care s-a dovedit a fi însă nepractică, fiind dificil de înlocuit odată ce se uza. Foarte puține costume cu acest tip de palpator s-au păstrat, un exemplu fiind cel al germanului Toni Mang, de cinci ori campion mondial și păstrat de către Dainese Archivio în Vicenza.

A doua etapă de dezvoltare a venit după câțiva ani, palpatoarele fiind confecționate din piele solidă, de formă ovală și usor atașabile la costum prin velcro. Totuși, chiar dacă aspectul era foarte asemănător cu cele din ziua de astăzi, punctul lor slab era că nu alunecau suficient. Soluția a fost simplă: s-a păstrat forma, dar s-a schimbat materialul, revenindu-se la plastic și ajungându-se astfel la soluțiile care sunt folosite în prezent. Se întâmpla în anii ’90, și unul dintre primele costume care încorporau această soluție era creat de către Dainese pentru Kevin Schwantz…

Dainese a continuat să experimenteze  de-a lungul anilor ’90, oferind slidere din material dublu-compozit sau cu prindere și cu detașare rapidă. Toate acestea au fost testate de către piloți precum Carl Fogarty, Troy Bayliss sau Daijiro Katoh. Totuși, s-a constatat că acestea aveau tendința de a se lipi mai degrabă de asfalt, fapt pentru care s-a revenit la designul celui al treilea “val” de slidere. Cu mențiunea că dezvoltarea s-a axat pe nevoile specifice ale riderilor, așa cum ar fi de exemplu un slider pentru condiții umede, ceva mai gros, care permitea pilotului să pună genunchiul jos chiar dacă unghiul de înclinare nu era așa de mare. Apoi, materialele au permis fabricarea unor palpatoare cu durată mai mare viață. În ultimii ani a apărut ideea alunecării ca mod de protecție pentru sportivi, apărând plăcuțe de metal pentru umeri și genunchi, care au rolul de a împiedica membrele să se rotească haotic sau ca anumite puncte ale corpului să fie cele care se opresc primele pe asfalt. Astfel, în 2010 apar primele slidere pentru coate, deși clasele 250 au oferit spectacolul riderilor care pun cotul asfalt încă din anii ’90.

Dar cum e să pui cotul pe jos?

Cine știe, poate peste o generație sau două de rideri, a pune cotul pe jos va fi ceva la fel de obișnuit printre amatorii… avansați așa cum este astăzi a pune genunchiul jos, deocamdată cel puțin, acest “obicei” este rezervat unei elite a riderilor. Contrar însă a ceea ce am fi obișnuiți să credem, aceasta manevră datează de peste două decenii. Prima atestare documentară, ca să spunem așa datează din… 1988, când un anume Jean-Phillipe Ruggia, vedetă a clasei 250 cmc din acea vreme, este surprins la Donington punând cotul pe asfalt! Se întâmpla tot pe o Yamaha, iar această cilindree era perfectă pentru asemenea stil de pilotaj: dacă motocicletele de 125 cmc aveau cauciucurile prea subțiri, nepermițând unghiuri de înclinare prea mari, cele de 500 de cmc aveau suficientă putere pentru a nu solicita piloților atingerea de viteze extreme pe viraje. Max Biaggi a repetat figura câțiva ani mai tărziu, tot pe când alerga la clasa 250, urmând apoi o pauză de aproape două decenii, timp în care producătorii de cauciucuri au fost în măsură să își alinieze performanțele cu pretențiile piloților.

Aceeași măsură a fost luată și de către producătorii de costume, apărând sliderele pentru coate. Accentul a căzut pe forma acestora și pe modalitățile de integrare cu costumul: primele slidere pentru coate erau mai mari și se conectau la costum prin două șuruburi, cele de de generație nouă sunt mai mici și au propriul mecanism de montare și demontare rapidă. Iar de la costumele rezervate profesioniștilor la cele produse în masă a fost doar un pas: sliderele pentru coate erau mai întâi rezervate versiunilor de top ale costumelor, apărând apoi și la versiuni mai puțin pretențioase. Totuși, dacă dorești  să vezi dacă ai abilitatea de a pune și cotul pe jos, profesioniștii recomandă un circuit și o echipare de primă clasă, de la cauciucuri la costumul moto.