foto: Bogdan Muscalu

Pulsul meu este la limita maximă parcă de o veșnicie, deși nu au trecut, probabil, mai mult de 10 minute. Este a șasea oară când scap motocicleta pe jos în ultimul kilometru și încep să înțeleg din ce în ce mai bine de ce utilajele de peste 200 kg nu sunt ideale pentru enduro. Sunt surescitat, epuizat și deprimat în același timp. Și cursa încă nu a început!

Tura de calibrare, înainte de startul oficial. Încă un kilometru până la momentul suferinței pentru Marius!

Sunt în tura de calibrare dinaintea startului în Serres Rally, am ajuns la kilometrul 11 și am întâlnit niște urcări care nu erau în broșură. Pante lungi, abrupte, cu nisip și pietre ascuțite, urcări de enduro, ce să mai. Am ajuns până la un punct, dar m-am poticnit într-o treaptă pe care nu am abordat-o cu suficientă viteză, apoi roata mea spate a derapat violent în lateral și am căzut. Din nou. De data aceasta motocicleta este orientată în josul pantei. Valul de adrenalină care încă îmi trece prin corp mă face să încerc s-o ridic așa, împotriva pantei. Dar am mai ridicat-o de cinci ori în ultimele câteva minute, așa că nu mai pot. Mă opresc, suflând ca o locomotivă cu aburi și transpirând ca un cal, scot casca și începe să mă cuprindă disperarea: „Ce caut eu aici, de fapt? Cu motocicleta asta? Și cu experiența mea în enduro neglijabilă? Nici nu a început cursa și deja am rămas împotmolit și fără energie! Nu am ce căuta aici!”

Marius, după ce și-a mai revenit din disperare, la startul primei speciale. A mâncat destul de mult pământ grecesc în cele șapte zile. Cu toate astea, a slăbit vreo trei kile.

Trec 15 minute, mai beau din Isostar-ul din camelbak, pulsul îmi mai scade, dar sunt tot epuizat. Încep să gândesc cât de cât rațional și învârtesc motocicleta pe crash-bar ca să o pot ridica mai ușor. Reușesc să o ridic cu ultimele puteri. Mă mai odihnesc puțin și încerc să trec de obstacol. Nicio șansă. Roata spate se îngroapă în nisip și pietriș. Ar trebui să cobor puțin, să-mi pot lua avânt, dar, cu roata spate împotmolită în groapa pe care am creat-o și cu energia la nivelul minim, nu reușesc. Doi rideri cehi se opresc lângă mine, se oferă să mă ajute și eu accept fără să stau pe gânduri. Sunt atât de epuizat că nici nu pot să contribui prea mult la scoaterea motocicletei din impas, mai mult stau agățat de ea. Cehii mă trec treapta și pornesc mai departe, lăsându-mă să mă mai odihnesc. Apoi apare un rider scoțian, Hugh Mackay, pe care îl ajut să-și prindă roadbook-ul mai bine în suport, apoi el se oferă să meargă cu mine restul traseului, să mă ajute în caz că am nevoie. Îi mulțumesc din suflet și continui, cu teama constantă că s-ar putea să dau iar peste zone dificile. Pe parcurs, mă întâlnesc cu Andrei, coechipierul meu, care s-a rătăcit și abia a regăsit drumul. Ajungem împreună în Serres, la timp pentru briefing și să ne pregătim de start. Cursa de-abia acum începe.

Riderii aliniați la startul Prologului. Primii piloți au terminat deja speciala de doar 38 km.

Așadar, e lesne de înțeles de ce nu începeam raliul cu o stare de spirit grozavă. Eu eram terifiat de zonele enduristice care mă așteptau de-a lungul celor șapte zile și 1.500 de kilometri, iar Andrei era complet bulversat de navigație, pe care nu prea o nimerea defel.

În stânga, Lukas Johannes, un austriac cu experiență de 11 ani în raliuri, călare pe un KTM 950 Superenduro de 130 CP și 168 kg. În dreapta, Andrei, impresionat.

Dar am plecat în prolog cu avânt și m-am descurcat mai mult decât decent până la o urcare mai dificilă, unde am reușit iar să pun motocicleta jos. Dar stresul a fost mult mai mic de această dată. Am ridicat-o și, cu ajutorul lui Lee Salt, un rider de KTM 950 Adventure S modificat (concurent direct cu mine la clasa C3), am pus-o într-o poziție din care am putut termina urcarea plecând de pe loc. Cu navigația m-am descurcat chiar binișor și deja simțeam că îmi revine pofta de viață. Am trecut prin câteva zone dificile, inclusiv o albie secată de râu cu pietriș și nisip adânc, dar, ținând gazul deschis cu tupeu în treptele a doua și a treia, am trecut fără probleme, cu motocicleta cabrându-se în toate părțile.

Andrei, în plin avânt, la startul Prologului. În 10 km avea să se rătăcească temeinic, pierzând aproape o oră. Adică fix cam cât dura traseul normal.

La 10 kilometri de finalul primei speciale, mă ajunge din urmă Andrei, care plecase cu câteva minute înaintea mea și care ar fi trebuit să fie la finiș deja. Se rătăcise foarte mult și abia acum revenise înapoi pe traseu, după ce a primit indicații din partea organizatorilor prin telefon. Continuăm amândoi, dar reușim să ne rătăcim puțin și să mai pierdem niște timp, apoi găsim iar drumul. Ultimii kilometri îi facem alături de Dimitris, organizatorul, care are rolul de închizător de traseu în șaua unui KTM 690 Enduro. Terminăm cu bine (deși târziu) prima zi de raliu din viața noastră și deja avem altă stare de spirit.

Marius, la ieșirea dintr-o albie secată de râu, cu pietriș și nisip adânc, în care roțile motocicletei nu au mers aliniate nici măcar o secundă. Gaaaaz!

Eu sunt pe 85 la general, cu un timp slab, dar cu doar un minut penalizare, iar Andrei pe 90, cu un timp aproape echivalent, dar cu 21 de minute penalizare. Dar toate astea nu contează câtuși de puțin, căci acum e clar ce avem de făcut: să ajungem întregi la finișul fiecărei zile. Fără să ne gândim la clasamente sau la mers tare. Suntem la primul raliu, nu e o treabă deloc ușoară și doar să ajungem la finiș după cele șapte zile va fi o mare provocare. Mai ales că deja vedem piloți cu probleme: motociclete stricate și rideri care au nevoie de îngrijiri medicale. Și am făcut abia primii 100 de kilometri azi!

La finalul primei zile, participăm la startul ceremonial, în centrul orașului Serres. Andrei: „Pregătiți trofeele, că vreau să câștig!”

Dar important este că mi-a venit inima la loc și sunt hotărât să continui, fie ce-o fi. Ziua următoare se anunță ca una mult mai lungă și mai dificilă, atât din punctul de vedere al navigației, cât și din cel al traseului. O specială de aproape 250 km ne așteaptă. Andrei e hotărât să-și îmbunătățească abilitățile de navigator, iar eu să progresez ca tehnică de pilotaj. Cu tupeu înainte!

Miorița Racing Team într-un maiestuos selfie, la startul ceremonial. De la stânga la dreapta: Marius, Andrei (ambii încă veseli, pătrunși de optimism) și Bogdan, cel care a fost de toate, de la șofer, la mecanic, bucătar și psiholog pentru cei doi rideri optimiști.

(țineți aproape pentru episodul următor)