Corespondentul www.moto.it pentru cursele din Mondialul de Superbike, Carlo Baldi, povesteste in cateva cuvinte trairile sale dupa moartea tanarului Andrea Antonelli, care ii devenise prieten apropiat in ultimii ani. Cuvintele sale sunt foarte emotionante, asa ca am decis sa le traducem pentru voi. Moartea lui Antonelli, unul dintre pilotii de top 10 din Mondialul de Supersport, ne-a intristat foarte tare. Iata ce spune Carlo:

„M-am gandit mult daca sa scriu sau nu aceste randuri si apoi am decis sa o fac din doua motive. Primul este ca sunt sigur ca lui Andrea i-ar fi facut placere si al doilea este ca cititorii nostri trebuie sa stie de ce nu vor citi articolele mele despre cursele de Superbike de weekendul acesta.

Andrea Antonelli imi era prieten si deja din asta va puteti da seama ce a insemnat disparitia sa pentru mine. Ca orice prieteni, am trait multe momente impreuna, mai placute sau mai putin placute. Amintiri care acum se insira una cate una, facand durerea din ce in ce mai greu de suportat. Nu voi scrie, ca toata lumea, ca era un baiat bun sau un pilot bun, pentru ca acestea se inteleg de la sine si pentru ca Andrea merita mai mult. El era un om radios, pentru ca era mereu fericit. Fericit pentru ca era pilot si pentru ca avea o familie grozava, care il iubea si ii sustinea aceasta pasiune, venind cu el la circuit. De putine ori l-am vazut suparat, chiar daca uneori rezultatele nu erau cele pe care le spera si lucrurile nu mergeau cum isi dorea. Zambea mereu. Nu voi putea niciodata sa uit vocea lui, cand ma striga: „Carletto!” El, care era cu 30 de ani mai tanar decat mine, ma striga Carletto si imi place sa cred ca o facea cu afectiune.

Ne cunoscuseram in 2008, cand eu eram responsabilul de PR al echipei Althea, pentru care el alerga in Cupa Superstock 1000 FIM. La inceputul sezonului, Tommy Hill s-a accidentat grav in testele din iarna si Andrea a trecut in Supersport, dar doar pentru primele doua curse de mondial, in Qatar si in Australia. Nu a avut noroc. In Qatar a cazut in primul viraj si la fel i s-a intamplat si in Australia. Imi amintesc aceste lucruri pentru ca atunci ma gandeam ca sa mergi tocmai in celalalt capat al lumii si sa nu apuci sa faci nici un tur de circuit in cursa trebuie sa fie foarte neplacut, ca sa nu zic mai rau. Dar el nu s-a suparat chiar asa de tare. Cu el era tatal sau, Arnaldo. Ca orice tata, Arnaldo era afectuos, dar si putin cicalitor (eu sunt si mai rau decat el) si Andrea din cand in cand rabufnea, dar se certau si se impacau. Erau mereu impreuna, nu exista nicio cursa la care Arnaldo sa nu il insoteasca pe fiul sau, macar doar ca sa conduca motorhome-ul, ca sa nu oboseasca Andrea. Arnaldo l-a ajutat mereu pe fiul sau sa alerge la curse. El vorbea cu echipele, cauta sponsori si, cateodata, dadea bani din buzunarul sau, doar ca fiul sau sa alerge. Caci stia ca pentru Andrea cursele erau pasiunea sa, viata sa.

Alaltaieri seara, cum se intampla frecvent, Andrea a trecut prin camera presei ca sa-si ia timpii si se asezase langa mine ca sa vorbim despre cum mergea. Am vorbit impreuna cam o ora si am depanat amintiri. „Dupa Rusia mergem la Silverstone,” i-am spus, „si inca o data o sa-mi serbez ziua de nastere in Anglia.” Si ne-am amintit de momentul cand, cu patru ani in urma, luam cina in aceeasi camera si el, cu baietii din echipa sa, imi facuse o surpriza – un mini tort cu o singura lumanare. Alaltaieri seara era linistit, ca de obicei. „A doua linie pe grila,” a spus, „daca nu ploua o sa am un cuvant de spus.” Dar a plouat si Andrea si-a intalnit destinul. Cum se intampla frecvent, aceste incidente sunt serii incredibile de coincidente. Roccoli are probleme la motor, Antonelli cade si Zanetti nu il vede prin perdeaua de apa si il loveste. Trei italieni, trei prieteni. Destinul.

Nu l-am intalnit inca pe tatal lui Andrea si gandul ca la un moment dat ii voi intalni privirea ma inspaimanta. Stiu cat sufera si stiu ca nu pot sa ii alin in niciun fel durerea, nici lui si nici sotiei lui, care, impreuna cu fratele mai mic al lui Andrea, a trait de acasa toata tragedia. The show must go on… Da, dar de aceasta data chiar imi e greu sa continui sa vin la curse. Nimic nu pare sa mai aiba rost dupa un astfel de eveniment. Ma voi forta sa ma gandesc ca a murit facand ceea ce ii placea cel mai mult si ca de ani de zile isi traia visul: sa alerge in cursele de moto. Dar gandul acesta nu ma va face deloc sa-i simt mai putin lipsa.”