„La două degete de moarte” este titlul clipului postat recent pe YouTube de un rider francez.

Tipul mergea agale pe ceea ce pare a fi un KTM Duke, când, din sens opus, trece mai întâi razant pe lângă el un alt rider, apoi încă doi, dar în așa fel încât omul nostru trece printre cei doi rideri care veneau lansați, pe un BMW S 1000 R și un Kawasaki ZX-10R. Câțiva centimetri mai în stânga sau mai în dreapta și riderul care filmează murea nevinovat. Sau mă rog, aproape, că nici el nu mergea tocmai încet în momentul ăla.

Apoi, omul nostru se întoarce și îi găsește pe respectivii rideri: cel cu ZX-10R făcuse accident, probabil chiar în urma întâlnirii de gradul trei pe contrasens.

Știu și câteva cazuri autohtone asemănătoare, cu motocicliști care fac nefăcute și intră în alții, fie din grupul lor, fie necunoscuți care au avut ghinionul să fie în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Și înțeleg pofta de a trage puțin de motocicletă, mai ales dacă ai una care poate și ești pe un drum liber, cu asfalt bun și vizibilitate decentă. Dar o situație precum cea din filmuleț mă revoltă. Pentru că, deși linia dintre forjă benignă și prostie cu carul poate fi uneori destul de neclară, aici a fost trecută cu vârf și îndesat.

Una e să mai tragi din când în când de gaz, să te înclini zdravăn pe viraje, să depășești viteza legală, poate să tai linia continuă – mici sau mari încălcări ale legii pe care aproape toți le mai facem, măcar din când în când. Cu totul alta e să tragi ca idiotul, fără să-ți pese nici de tine și nici de alții. Nu vreau să fiu cinic, dar cea a pățit tipul cu ZX-10 din film a fost fix pe barba lui. Îi doresc tot binele, sper să-și revină și să fie OK, să-și dea seama de greșelile făcute, dar, din pură prostie (așa se numește și nu altfel) era să ia cel puțin o viață în goana lui după… ce? După gâdilarea de orgoliu când îl depășește pe amicul cu S 1000 R într-o cursă improvizată pe stradă? După niște senzații tari trecătoare? După titlul de „miezul” grupului de forjatori din care făcea parte?

Dacă vă încadrați în tiparul ăsta de forjatori stradali, vă rog. Ba nu, vă implor: gândiți-vă puțin! Gândiți-vă la familia voastră, la prieteni, gândiți-vă la câte planuri de viitor aveți, gândiți-vă că, undeva, sunt alți oameni cu propriile lor familii, vise, trăiri, pe care îi puteți omorî sau nenoroci dintr-o prostie.

Pentru adrenalină, nu există loc mai bun decât circuitul. Acum avem două mari și câteva mai mici în România. Vreți și mai multă? Participați la competiții. Nu costă mult și, dacă o sfecliți, aveți toate șansele să supraviețuiți, ba poate chiar să scăpați cu daune minime. În plus, pe pistă se vede „șmecheria”. Vrei să te întreci cu amicul Gigel, că ești convins că „îl faci pe fraier”? Singurul loc în care se va vedea strict măiestria fiecăruia în pilotaj este circuitul. Pe stradă, diferența o face de multe ori curajul. Sau, de și mai multe ori, prostia. Și doar nu vrei să vezi care dintre tine și Gigel este mai prost, nu?

Și știu că mulți dintre voi ascultați o astfel de morală și spuneți morocănoși: „E treaba mea cum merg, îmi asum riscul! Pentru mine merită!” Asta e o prostie enormă! Îți asumi riscul? Ți-l asumi și pentru maică-ta, dacă va trebui să te spele la fund și să-ți dea mâncare cu lingurița tot restul vieții? Pentru familia ta, care va trebui să te îngroape de timpuriu și să treacă prin traume din care nu-și vor reveni niciodată? Ți-l asumi și pentru tipul cu naked de pe contrasens, care merge și el în treaba lui, fără să se gândească că azi va muri pentru că intră un idiot în el, căutând Nirvana forjei pe stradă?

Am gustat mâncarea din spital după un accident cu motocicleta. Am văzut ce înseamnă un accident grav nu atât pentru mine, cât pentru cei din jurul meu – familie, prieteni, colegi. Cea mai grea dintre urmările accidentului în care era să-mi pierd un picior nu a fost durerea, cele trei operații, cele patru săptămâni de spitalizare sau lunile pe care le-am petrecut la pat. A fost să stau patru săptămâni într-un pat de spital, fără fiul meu, care avea aproape doi ani pe atunci. Să văd cum toată familia își schimbă modul de viață cu totul, ca să aibă grijă de mine. Să văd îngrijorarea din ochii soției și mamei mele.

Nu cred că trebuie să fim mai catolici decât papa, să mergem toți perfect legal, foarte încet și plictisitor. Nu mă dau călugăriță nici eu, înțeleg ce înseamnă să vrei distracție pe două roți, să cauți puțin dinamism pur în lumea modernă atât de săracă în senzații autentice. Dar nu e greu să gândești puțin înainte să te dedai plăcerilor vinovate ale forjei. Ce am de gând să fac acum merită riscul? Mai pun pe altcineva în pericol? Dacă după vârful dealului apare un motociclist care merge agale, în treaba lui, am cum să-l evit? Sunt în stare să controlez motocicleta suficient de bine încât să-mi permit să merg așa? Răspunde-ți sincer la întrebările astea și, dacă răspunsul la oricare dintre ele e „Nu”, las-o puțin mai ușor. Și ne vedem la pistă!