Exista o predispozitie clara in randul amatorilor de curse moto sa puna realizarile de-a dreptul extraterestre ale riderilor de top in primul rand pe seama talentului. Cand vezi un Marquez, un Lorenzo sau un Rossi reusind manevre care sfideaza legile fizicii, te gandesti ca e musai ca respectivii sa se fi nascut sub o stea norocoasa, care le-a dat abilitatea supraomeneasca de a pilota o motocicleta in feluri spectaculoase si de neinteles pentru muritorii de rand.

Marc Marquez in Qatar

Cu toate acestea, majoritatea riderilor, cand sunt intrebati despre felul in care stapanesc motocicletele in regim de cursa, vorbesc in primul rand despre antrenamente constante si interminabile, despre perseverenta cu care vaneaza ultimele zecimi de secunda si despre nevoia acuta de a progresa mereu, de a invata, de a deveni mai rapizi, mai completi, mai competitivi. Niciunul nu spune: „Da, sunt extraterestru.”

Cand vine vorba despre pilotii cu cel mai mult talent natural care au existat vreodata, multi amatori de competitii vehiculeaza nume precum Freddie Spencer, singurul rider din epoca moderna care a luat titluri la clasele 500 si 250 in acelasi an (1985), Mike Hailwood, Valentino Rossi sau, mai nou, Casey Stoner si Marc Marquez.

Dar unii dintre profesionistii care au lucrat cu multi piloti de top sunt de alta parere. Veteranul englez Stuart Shenton, care a lucrat ca mecanic si sef de echipa cu rideri precum Spencer, Kork Ballington, Wayne Gardner, Kevin Schwantz, Kenny Roberts Jr. ne spune:

„In ceea ce priveste talentul natural, o sa spun ceva care ar putea fi considerat controversat. Freddie [Spencer, n.r.]e al doilea pe lista, din punctul meu de vedere. Pilotul cu cel mai mult talent natural era Anthony Gobert. Dar la el s-a risipit talentul degeaba. Nu si-a dat seama ce dar are si nu s-a straduit sa-l utilizeze cum trebuie. La celalalt capat al spectrului (si ma va uri pentru ca spun asta) este Wayne Gardner. El i-a invins pe ceilalti prin duritate si dorinta pura de a castiga. Dar a trebuit sa munceasca din greu, sa se straduiasca. In zona de mijloc ar fi un tip precum Kevin [Schwantz, n.r.], care avea talent destul, dar era si dispus sa munceasca, sa se antreneze si sa faca totul cum trebuie.”

Gobert in WSBK, pe Kawasaki ZX-7RR

Shenton explica felul absolut de neinteles in care Gobert, venit la echipa de uzina Suzuki in MotoGP pentru sezonul 1997, pilota bolidul din Hamamatsu: „Gobert venea si spunea: << Nu schimba nimic la motocicleta, merg asa cum e.>> Dar pe vremea aceea aveam deja datalogger si vedeam ca franeaza asa tare ca suspensia ajunge la capat de cateva ori in fiecare tur. Ajungea la capat si el o tinea pe doua roti din talent pur. Noi ne ofeream sa punem arcuri mai tari sau mai mult ulei in furca. Si el spunea: <<Nu, mosule, nu schimba nimic.>> Gobert incingea franele intr-un fel pe care nu l-am mai vazut niciodata, nici pana atunci si nici ulterior. Daca ar fi putut sa vina la fiecare cursa hotarat sa castige, in forma, sanatos, antrenat, ar fi fost un adevarat fenomen.”

Anthony Gobert

Dar tocmai asta era problema cu Gobert. Ii placea sa petreaca, ii placeau alcoolul si drogurile si, cand s-a vazut cu bani de nivelul unui rider de uzina in cont, totul a luat-o la vale. Shenton povesteste cum, atunci cand seful echipei Suzuki din MotoGP, Garry Taylor si directorul sportiv de la Suzuki, Mitsuo Itoh, s-au dus in Australia sa semneze contractul cu Gobert, tanarul australian intarziase putin deoarece tocmai facuse bolidul sau Porsche 911 Turbo de 250.000 de dolari praf. Dauna totala. Pentru ca trecuse pe rosu. Dar Gobert nu era deloc miscat de eveniment, se purta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Apoi, cand Gobert a facut primul test cu modelul RGV500, Shenton si-a dat seama ca e ceva in neregula. Toti inginerii de la departamentul de curse Suzuki venisera si erau cu pixurile in mana, gata sa ia notite de la tanarul australian, dupa prima zi a acestuia de pista. In cel mai serios si profesionist stil japonez. Dar Gobert se da jos de pe motocicleta si spune: „Pai, imi trebuie doua chestii. O cusca in spatele boxei cu o dansatoare in ea si trebuie sa tinem niste beri in frigiderul ala.” Si pleaca. Inginerii japonezi au ramas cu gurile cascate, neintelegand nimic. De acolo, cariera lui Gobert s-a dus in jos incet si sigur, in ciuda talentului sau enorm. A ajuns in AMA Superbike, de unde a fost concediat pentru ca a picat un test antidrog (fumase marijuana) si singurul sau moment de glorie a fost prin 2002, cand a luat singura victorie in WSBK pentru Bimota in epoca moderna, pe ploaie, in saua unui SB8R, pe circuitul sau de casa la Phillip Island. Prin 2008, Gobert a fost arestat intr-un oras de pe coasta australiana pentru ca a furat doua bancnote de 20 de dolari din mana unui batran, apoi, in ziua urmatoare, pentru ca a furat poseta unei doamne. Avea nevoie de bani pentru ca era dependent de heroina, se pare. De atunci nu s-a mai auzit mare lucru despre el.

Nu incape indoiala ca, pe masura ce au trecut anii, motociclismul sportiv s-a specializat din ce in ce mai mult. Daca, in anii ’70, Barry Sheene isi permitea sa fumeze un pachet pe zi, sa bea si sa petreaca, fara a pierde din performanta, in vremurile noastre riderii trebuie sa fie „roboti”: antrenament fizic aproape in fiecare zi, regim alimentar strict, program de odihna si antrenament pe motocicleta (flat-track, motocros, supermoto). Plus ore la psiholog pentru a te cunoaste pe tine insuti mai bine, a-ti intelege mecanismele si a te putea motiva sa tragi la victorie in fiecare cursa.

Jorge Lorenzo se antreneaza la sala

Audienta e mai mare, sponsorii sunt mai multi si, implicit, banii, dar concurenta e din ce in ce mai acerba. Dintre pilotii care au acum sub 27 de ani, niciunul nu s-a suit pe motocicleta la o varsta mai mare de 5 ani. Mike Hailwood a participat la prima sa cursa la 17 ani.

Ce incerc sa spun este ca, daca acum 40 de ani inca mai puteai sa-ti faci o cariera in motociclism (si in motorsport, in general) doar din talent, cu un minimum de antrenament si efort in afara weekendurilor de curse, acum munca asidua si constanta e absolut necesara, indiferent daca te numesti Marquez, Rossi sau Lorenzo. Acum, nu contest faptul ca, pentru a fi cu adevarat legendar, trebuie sa te fi nascut cu abilitati deosebite. La Marquez e destul de clar ca nu e vorba doar de antrenament, ci si de un talent iesit din comun. Dar talentul doar ii da acel plus necesar in anumite situatii, cand el poate controla motocicleta ceva mai bine decat adversarii. Nu ii construieste cariera. La baza carierei stralucite a tanarului catalan stau zecile de mii de ore petrecute pe pista, fie ea de asfalt sau de pamant, incepand de la frageda varsta de trei ani.

Marquez salvand o cazatura cu umarul la Brno

In acelasi timp, ma uit la un Stefan Bradl, care nu a iesit niciodata in evidenta printr-un talent nemaipomenit. A nu se intelege ca neamtul e complet netalentat, doar ca abilitatile sale naturale nu intra neaparat in domeniul paranormalului, cum s-ar putea presupune in cazul unui Marquez, Rossi sau Lorenzo. Munca si dedicatia i-au adus un titlu la Moto2 si il ajuta sa fie destul de rapid incat sa poata pretinde un podium in MotoGP din cand in cand.

Sau un exemplu mai bun, Tito Rabat. Spaniolul a fost ani de zile pilot platitor la clasele mici. Nu s-a remarcat in mod deosebit. Apoi a decis ca trebuie sa traga mai tare la antrenamente. S-a stabilit cu motocicleta de antrenament de Moto2 la Almeria, unde a facut zeci de tururi in fiecare zi, taind mereu cateva sutimi de secunda din recordul pistei, care ii apartine. Au inceput sa vina si rezultatele si, in 2014, a devenit pilot platit, in echipa Marc VDS. Antrenamentele asidue au continuat. Ba chiar a invatat singur sa sudeze, ca sa-si repare motocicleta in urma cazaturilor. Mecanicul sef al echipei Marc VDS, cand a vazut sudurile de-a dreptul penibile executate de Tito, a stat o zi cu el si l-a invatat sa sudeze cum trebuie. Tito s-a imprietenit cu fratii Marquez si a inceput sa se antreneze cu ei la Rufea, pe flat-track, progresand si mai mult.

Tito Rabat in Argentina

Si, in 2014, campionii mondiali sunt exact cei trei membri ai echipei informale Rufea Team, fratii Marquez si Tito. Daca, la Marc Marquez, ai putea sa pui succesul pe talent supranatural, in cazurile lui Alex si lui Tito, e clar ca e vorba de munca serioasa, sute si mii de ore petrecute pe pista, in sala de forta, pe bicicleta sau la boxe, invatand si intelegand setari si mecanica. Ceea ce ne face sa credem ca nici in cazul lui Marc poate nu e doar talentul, ci mai degraba munca cea care l-a facut ceea ce este acum.

Concluzia? Poate poti ajunge campion mondial cu o bruma de talent si tone de munca. Dar, cu tone de talent si atat, nu vei ajunge nici macar in aceeasi camera cu campionii mondiali.