Ciudat lucru, motivatia asta: tinde sa dispara tocmai in momentele cele mai importante. Cand eram copil, imi placea foarte mult sa citesc. Daca nu eram pe afara la joaca sau intr-o lupta pe viata si pe moarte cu fratele meu mai mic si mai sturlubatic, probabil aveam o carte in mana. Cu toate acestea, atunci cand o carte era declarata „lectura obligatorie” la scoala, ajungeam sa o citesc doar dupa ce epuizasem toate celelalte materiale de citit pe care le aveam in casa, inclusiv exemplarele de „Academia Catavencu” ale parintilor mei, desi intelegeam prea putin din ele pe atunci (dar ma distrau glumele). Asta desi unele carti obligatorii erau chiar frumoase si mi-ar fi placut foarte mult, daca as fi ajuns la ele din proprie vointa. Dar cand apare expresia „trebuie sa…” inaintea unei posibile activitati de efectuat in viitorul apropiat, interesul meu se reduce subit.

„Ce, vreti sa alerg in GP pentru o suma din sapte cifre? Biiine, fie, daca insistati…”

De-a lungul anilor, am mai observat un lucru. Daca nu faci ceva cu pasiune (evident, ma refer la chestii complexe, nu la spalatul pe dinti sau mersul la supermarket), sansele sa-l faci foarte bine scad drastic. Nu cred ca a ajuns nimeni niciodata printre cei mai buni din domeniul sau (fie acesta tamplarie, contabilitate sau fizica nucleara) facandu-si treaba in sila, din pura obligatie. Multi spun ca e normal ca Rossi, Marquez & co sa traga asa de tare, cand o fac pentru salarii si bonusuri de milioane de euro. Ei bine, sunt convins ca nimeni nu a ajuns vreodata campion mondial motivat doar de bani. La acel nivel, nu ai avea cum sa faci fata (adica macar sa termini in top 10, nu sa castigi), daca nu ti-ai dori foarte mult sa castigi pur si simplu. Nu pentru bani, nu pentru faima, ci doar ca sa-ti demonstrezi tie si lumii intregi ca esti cel mai bun «motherfucker» care s-a suit vreodata in saua unei motociclete. Sigur, banii si stilul de viata asociat sunt un bonus binevenit, nu incape indoiala, dar nu sunt motivatia principala.

Si asa ajungem la studiul nostru de caz – Marco Melandri. Italianul se pare ca-si revigorase cariera intrata intr-un con de umbra in ultimii ani de MotoGP, obtinand victorii si batandu-se la titlu in WSBK. Nivelul de motivatie al lui Melandri era clar: omul facea depasiri la limita regulamentului si, cand i s-a ordonat de catre echipa sa-l lase pe coechipierul sau, Guintoli, sa treaca, pentru a-l ajuta in lupta pentru titlu, a facut-o doar o data din doua curse. E clar, lui Melandri ii place victoria, chiar si cu riscul de a-si supara foarte tare seful de echipa si, implicit, angajatorul.

Apoi vine lovitura de teatru: Aprilia va intra in MotoGP cu un an mai devreme decat se hotarase initial, isi va diminua semnificativ efortul de uzina in WSBK si il vrea pe Melandri in Motomondial, pe noua motocicleta derivata din proiectul ART, dezvoltat pentru defuncta clasa CRT. Aceasta veste nu i-a picat bine pilotului din Ravenna, care se vedea deja campion in WSBK in 2015 – avea experienta, avea una dintre cele mai bune motociclete, era motivat – toate ingredientele necesare. Acum, ca ar fi nevoit sa se intoarca in MotoGP nu ar fi neaparat un lucru rau, dar s-o faca pe o motocicleta care va ajunge in top 10 in cazuri fericite, dupa multa munca de dezvoltare, asta pe langa adaptarea la pneuri noi, complet diferite de cele Pirelli din SBK – asta n-are cum sa sune bine. Mai ales ca Melandri este cunoscut drept un pilot foarte orgolios si era clar ca nu i-ar fi picat bine deloc sa vina in MotoGP si sa faca figuratie, luandu-si zeci de secunde de la unii dintre fostii sai rivali (in frunte cu Rossi), cu care se lupta cot la cot cu ani in urma.

„Asa, si acum gaz la iesire… oare o mai fi deschis la saormerie?”

Vin testele la Sepang, unde Melandri, fost vicecampion in MotoGP, joaca in mod constant rolul de lanterna rosie, cu un best lap la peste patru secunde de lider si (ceea ce e si mai grav) eclipsat total de coechipierul sau, Alvaro Bautista, fata de care se afla la peste doua secunde si jumatate. O eternitate, in contextul MotoGP. Trec cele trei zile de la Sepang 1, echipa se retrage in cartierul general pentru a cauta solutii. La Sepang 2, vin cu un RSV4 de Superbike (de fapt o strutocamila, o combinatie intre motocicleta de Superbike si semi-prototipul ART), poate asa Melandri se va putea obisnui mai usor cu pneurile. Acelasi rezultat. In declaratii, seful departamentului Superbike Aprilia, Romano Albesiano pare optimist, spune ca e doar o problema de acomodare a lui Melandri cu pneurile, dar ingrijorarea e evidenta. Se speculeaza o posibila transferare a lui Melandri inapoi in SBK, la Red Devils Aprilia, urmata de trecerea lui Jordi Torres in MotoGP. Insa acesta din urma s-ar putea sa nu fie incantat de manevra, caci a avut rezultate mai mult decat promitatoare in prima etapa de Superbike.

Gandind problema la rece, nu-mi vine a crede ca e doar o problema de acomodare. E mai degraba faptul ca Melandri a fost fortat sa faca trecerea in MotoGP, pe care nu si-o dorea deloc, fapt evident din declaratia directa: „Eu nu voiam asta. A fost decizia celor de la Aprilia. M-au obligat.” E cunoscut faptul ca, pentru a performa in GP, trebuie sa ai incredere aproape oarba in aderenta pneului fata Bridgestone, care iti permite manevre stiintifico-fantastice la intrarea in viraj (a se vedea Marquez). Dar trebuie sa fii hotarat, motivat, sa fii dispus sa tragi. Sa crezi ca-ti va oferi aderenta necesara si sa te avanti, fara frica. Or, cand tu te afli pe acea motocicleta din obligatie, sigur nu-ti va veni sa dai totul pentru a castiga o secunda pe tur. Mai ales cand stii in sinea ta ca, chiar daca ti-ai atinge maximul de potential pe motocicleta, cu greu ai fi mai sus de locul 12-13.

Unii au speculat chiar ca Melandri, fiind un rider mai „ciudat” defel, nu forteaza in mod intentionat, ca un protest la faptul ca cei de la Aprilia l-au „tarat” in MotoGP impotriva vointei lui. Dar asta vine de la aceiasi oameni care au spus ca laudele lui Melandri la adresa lui Marquez („L-am vazut pe Marquez, a fost prima data cand am fost impresionat de un pilot. Face cu dezinvoltura lucruri imposibile.”) sunt de fapt o intepatura la adresa lui Rossi, cu care Melandri mereu a avut ceva de impartit.

„Asaaa, a treia, a patra, full gas… a, sa nu uit sa-mi spal masina.”

Un lucru e cert. Melandri ar fi preferat sa alerge la varf in WSBK, unde putea cel putin sa se lupte pentru victorii si inca un titlu mondial (pana acum a luat doar unul, la 250 cmc in 2002), acum, cand are aproape 33 de ani. Nu e cel mai bun moment sa incerce sa dezvolte o motocicleta care, in cel mai bun caz, se va bate pentru locuri in top 10, in lupta cu titani precum Marquez, Rossi, Lorenzo, Pedrosa, Iannone si Dovi. Si asta dupa ani de munca de dezvoltare, cu tot ce inseamna asta (posibile accidentari, printre altele). In plus, Melandri se vede cam fara optiuni. In MotoGP nu va obtine un loc mai bun daca nu face vreo minune pe prototipul Aprilia, in Superbike locurile care meritau sunt cam ocupate, mai ales dupa afluxul de rideri spanioli din GP care au migrat in WSBK.

Astfel, desi e un pilot excelent, care, in vremea sa, i-a pus la respect inclusiv pe Rossi, Stoner si Pedrosa, faptul ca nu are perspective interesante si alearga in MotoGP din obligatie, mai degraba decat din pasiune, il face mai lent decat orice pilot de pe grila. Poate merge sa faci minimul necesar, sa pontezi si sa pleci acasa cand se termina programul daca ai un job banal intr-o corporatie, dar, atunci cand esti pe grila alaturi de cei mai buni piloti din lume, trebuie sa tragi ca si cum viata ta ar depinde de asta, indiferent cat talent natural, cata experienta sau ce palmares ai avea. Chiar daca te cheama Marco Melandri.