Istorie: Piloti americani in MotoGP

Perioada dintre sfarsitul anilor ’70  si inceputul anilor ’90 in MotoGP a marcat o dominatie autoritara a unei generatii intregi de piloti americani, scoliti in cursele de off-road, si a dat unele dintre cele mai spectaculoase curse din istoria acestui sport. Dar cine erau acesti campioni de peste ocean?

Kenny_Roberts_TZ750_2009-2

Kenny Roberts pe Yamaha TZ750 in doi timpi, pe pista de flat-track

Anul era 1978 si niciun american nu castigase vreodata titlul suprem in MotoGP. Ce-i drept, nici nu prea incercasera. Asta pentru ca atentia publicului american era acaparata aproape in totalitate de cursele din campionatele nationale AMA. Visul oricarui pilot american era sa castige titlul Grand National, care implica in cea mai mare parte curse pe ovale cu pamant batatorit, dar si cateva alergari pe asfalt. Pe vremea aceea, MotoGP-ul era mai mult o afacere europeana, avand in vedere ca pe circuitele Vechiului Continent se desfasurau majoritatea curselor si tot de acolo proveneau mai toti campionii de pana atunci. La inceputul anilor ’70, un tanar californian, pe numele sau Kenny Roberts, proaspat intrat in echipa de uzina Yamaha si foarte talentat in ale flat-track-ului, se apuca, mai mult de nevoie, de curse pe asfalt. Caci punctele pentru mult-ravnitul titlu Grand National se dadeau si pentru curse de viteza. La inceput, Roberts, obisnuit cu stilul de pilotaj tipic ovalelor de dirt-track, se acomodeaza cu greu cu necesitatile impuse de motociclismul viteza. Dar, fiind un bun autodidact, observa ca motocicleta se destabilizeaza mai putin atunci cand isi muta greutatea corpului spre interiorul virajului, o tehnica „furata” de la finlandezul Jarno Saarinen, dupa ce concurase impotriva acestuia la vestita cursa de 200 de mile de la Daytona. Apoi, Roberts rafineaza acest nou stil, denumit ulterior „hanging off”, scotand si mai mult corpul in afara motocicletei, pana ce ajungea sa atinga asfaltul cu genunchiul, perfectionand astfel stilul de pilotaj care se foloseste si in zilele noastre.

Kenny

Kenny Roberts in cursele Transatlantic, in 1980

Kenny Roberts si-a aratat masura talentului pe asfalt la cursele Transatlantic din 1974, care puneau fata in fata piloti din Marea Britanie si de pe continentul american, intr-o batalie pe echipe. Cu trei victorii, Roberts a obtinut cele mai multe puncte, depasindu-l chiar pe britanicul Barry Sheene, un specialist al curselor pe asfalt si cel mai bun dintre membrii echipei Albionului.

kenny_roberts_Moto2-2

Roberts, victorios

Roberts a declarat in repetate randuri ca el nu ar fi vrut sa paraseasca lumea curselor de flat-track, adevarata sa pasiune. Dar Yamaha, echipa de suflet a americanului, nu reusea sa produca un model capabil sa concureze cu modelele XR de la Harley-Davidson pe ovalele de pamant batatorit. Lucrurile stateau cu totul altfel cand venea vorba de curse de viteza, astfel incat mai-marii din America ai companiei nipone l-au incurajat pe Roberts sa-si caute norocul de partea cealalta a Atlanticului, in Motomondial. Californianul tot nu era convins, dar o declaratie a arogantului Sheene, deja dublu campion mondial la acea vreme, l-a indarjit pe Roberts. Britanicul, fiind intrebat de un reporter ce parere are despre Kenny Roberts ca posibil pretendent la titlu in 1978, spusese ca nu il considera pe acesta o amenintare. Astfel, Roberts, sponsorizat de Yamaha USA si de Goodyear, isi incepea carierea in Motomondialul de viteza. Americanul a inceput anul competitional in forta, castigand pentru prima data in cariera cursa de 200 de mile de la Daytona cu un avantaj de peste un tur fata de urmatorul clasat, venezueleanul Johnny Cecotto. Desi nimeni nu credea ca Roberts va reusi sa se mentina in lupta pentru titlu, avand in vedere ca acesta nu cunostea circuitele si era un pilot specializat pe dirt-track, americanul a obtinut prima victorie in Austria, apoi au urmat alte victorii, in Franta si in Italia. Astfel, inainte de penultima runda, cea din Marea Britanie, Roberts conducea in clasamentul general cu un avantaj de trei puncte fata de Sheene. O furtuna puternica a influentat rezultatul cursei, creand haos si confuzie si incurcand socotelile arbitrilor care se ocupau cu cronometrarea. La finalul cursei, nu mai putin de sase piloti au pretins ca au castigat, dar rezultatul oficial l-a dat castigator pe Roberts. Dupa ce a terminat in fata lui Sheene si in ultima cursa a sezonului, pe bucla Nordschleife a legendarului Nurburgring, Roberts a devenit primul american care a cucerit titlul de campion mondial in MotoGP. Dar californianul a facut chiar mai mult decat atat: a creat un nou stil de pilotaj, folosindu-se de abilitatile sale de dirt-tracker si a deschis calea pentru o generatie intreaga de piloti de pe noul continent, care urmau sa domine autoritar scena Motomondialului in urmatorii 15 ani.

Roberts si-a continuat hegemonia in MotoGP, castigand inca doua titluri consecutive, in 1979 si 1980 si a continuat cariera de pilot de top alaturi de Yamaha pana la sfarsitul anului 1983, cand deja isi incepuse dominatia un alt pilot american, „Fast” Freddie Spencer. Acesta, originar din Louisiana, era cu 10 ani mai tanar decat Roberts si, desi isi incepuse cariera in dirt-track, devenise de la o varsta frageda un adevarat virtuoz al curselor pe asfalt. A castigat campionatul american AMA la 250 cmc (viteza) in 1978, la doar 16 ani. Apoi a trecut la categoria Superbike, unde a obtinut prima sa victorie la doar 17 ani, in fata unor piloti consacrati precum Wes Cooley. In 1980 i-a invins deja pe cei mai buni piloti din lume, Kenny Roberts si Barry Sheene, in cursele Transatlantic ale acelui an. In 1982, primul sau an in MotoGP, Spencer a uimit pe toata lumea cu viteza sa, data, se pare de o abilitate naturala iesita din comun. Britanicul Ron Haslam, unul dintre pilotii de top de atunci din GP, povestea: „Se spunea despre Spencer in primul an ca este un fel de copil minune, ca piloteaza fara sa-si ia repere de franare, intrare in viraj, etc., ca face totul dupa ureche. Eu nu credeam asa ceva, credeam ca e imposibil sa pilotezi asa la un nivel atat de inalt. Asta pana la etapa de la Assen din acel an, cand Spencer a intrat pe pista pe care nu o mai vazuse niciodata in viata lui si a stabilit recordul circuitului din al patrulea tur al primei sesiuni de antrenamente. Atunci am crezut: nu avea cum sa-si ia repere atat de repede.”

Freddie_Spencer_85-2

Freddie Spencer

In 1983 Spencer a devenit pentru prima data campion mondial dupa o lupta acerba cu Roberts, fiind cel mai tanar pilot din toate timpurile care obtine titlul la clasa regina. In 1984 nu reuseste sa ajunga mai sus de locul patru in clasament, intr-un sezon de acomodare cu noul motor V4 Honda, cu o livrare foarte brutala a puterii. Dar in 1985 reuseste un sezon de exceptie, devenind campion atat la clasa regina, cat si la clasa 250 in acelasi an. A fost ultimul dintre cei cinci piloti care au reusit vreodata acest tur de forta. Insa, in ciuda abilitatii sale incredibile de a pilota la limita, 1985 avea sa fie ultimul an de glorie pentru Spencer. Tanarul american a avut probleme cu tendoanele antebratelor in urmatorul sezon (multi zic ca tocmai din cauza solicitarilor din anul precedent, cand concurase practic in doua campionate) si nu a mai revenit niciodata la forma care l-a consacrat. S-a retras dupa sezonul 1987, la doar 26 de ani (va suna cunoscut?), dar a mai avut cateva incercari de revenire, odata in 1989, cu Yamaha, apoi, pentru foarte scurt timp, in 1993, tot cu Honda. Si-a incheiat cariera ca pilot in 1996, in AMA Superbike.

EddieLawsonAction-1

Eddie Lawson, pe Yamaha

Tot in anii ’80, un alt american, de varsta apropiata cu Spencer, isi incepea cariera in MotoGP. Eddie Lawson incepuse sa concureze tot pe ovalele cu pamant batatorit, dar a trecut la cursele pe asfalt cand devenise prea greu sa gaseasca motociclete capabile sa concureze de la egal la egal cu modelul Harley-Davidson XR750. A castigat campionatele AMA 250 in 1980 si 1981 si Superbike in 1981 si 1982. Lawson, originar tot din California, a debutat in Grand Prix in 1983, in echipa Yamaha, alaturi de Kenny Roberts. In anul imediat urmator, Lawson a castigat titlul pentru Yamaha. Stilul de pilotaj curat si constant al americanului, fara prea multe greseli sau iesiri in decor, i-au adus acestuia porecla „Steady Eddie”. Se pare ca aceasta predilectie pentru consecventa a dat roade, caci Lawson a castigat inca doua titluri pentru Yamaha, in 1986 si 1988, trecand la Honda in 1989, din dorinta de a lucra cu marele mecanic Erv Kanemoto. Lawson a castigat al patrulea sau titlu mondial in acel an, fiind primul pilot care a obtinut titluri in ani consecutivi cu marci diferite. Lawson era un adevarat virtuoz al ghidonului, talentele sale multilaterale aducandu-i si doua victorii in primele competitii de supermoto, denumite pe atunci Superbikers. Acestea erau curse anuale care aduceau laolalta cei mai buni piloti americani din toate disciplinele – dirt-track, motocros si viteza – pentru a stabili „pilotul suprem”. Intr-o competitie dominata in general de motocrosisti, Lawson a fost singurul pilot de viteza care a castigat, depasindu-l pe legendarul pilot de supercros Jeff Ward chiar pe sectiunea de off-road in 1985.

sbk1981eddielawsonsuperbiker19

Eddie Lawson pe un supermoto avant-la-lettre, in 1980

Urmatoarea generatie (si ultima) de piloti americani care au dominat Motomondialul de viteza face parte din aceeasi poveste: caci carierele lui Wayne Rainey, din California, si Kevin Schwantz, din Texas, au fost modelate de unele dintre cele mai aprige dueluri vazute vreodata in competitii. Tinerii americani si-au inceput carierele in AMA Superbike in aceeasi perioada, dupa o ucenicie destul de indelungata in dirt-track (Rainey), respectiv motocros (Schwantz). 1987 a marcat inceputul bataliilor acerbe intre cei doi: in campionatul national american ajungeau sa se atinga pe pista de multe ori. Rainey a castigat campionatul in acel an, dar Schwantz i-a dat de furca, castigand cinci din ultimele sase curse. Se pare ca stilul calm si calculat al californianului a avut castig de cauza in fata celui impetuos si mereu la limita al pilotului din Texas. Cei doi au mers suficient de departe incat sa uite ca sunt colegi de echipa in cursele Trans Atlantic din 1987, cand se confruntau pilotii britanici cu cei americani, si s-au batut „la sange”. A doua cursa a seriei a marcat si cel mai acerb duel intre cei doi rivali, Schwantz povestind: „Din punctul meu de vedere, a fost singura cursa in care ne-am batut serios. Ajunsesem sa ma gandesc ca as face orice ca sa scap de el, ca sa-l dau la o parte. Daca asta inseamna ca vom cadea amandoi, asa sa fie.” Dupa o tentativa de depasire la limita a lui Schwantz in ultimul tur, Rainey, care a castigat cursa, s-a plans ca avea urme de cauciuc pe maneca combinezonului.

Rainey_finger-1

Wayne Rainey, pe Yamaha

Cei doi si-au continuat duelurile si in GP, incepand cu 1988, cand Rainey s-a alaturat echipei Yamaha si Schwantz a semnat cu Suzuki. Californianul a castigat trei campionate consecutive intre 1990 si 1992, rivalul sau texan avand dificultati cauzate de lipsa de putere a motorului Suzuki si de pilotajul sau prea agresiv, care ducea frecvent la accidentari. In 1993 Rainey parea sa fie pe drumul catre inca un titlu, dar un accident in cursa de la Imola i-a incheiat cariera americanului, acesta ramanand paralizat de la  piept in jos. In aceste conditii, Schwantz a castigat primul si singurul sau titlu in Grand Prix, in 1993. Dupa un sezon 1994 plin de accidentari, texanul s-a retras din GP la inceputul sezonului 1995, marcat de ceea ce se intamplase cu rivalul sau, cu care devenise intre timp bun prieten in afara pistei. Anul in care Schwantz a castigat campionatul avea sa marcheze sfarsitul perioadei de dominatie a pilotilor americani in GP, dupa ce acestia au luat 13 titluri in 16 ani, si inceputul „erei Doohan”. Prin victoriile lor, pilotii de pe Noul Continent au aratat ca off-road-ul este probabil cea mai buna scoala cand e vorba de cautat limitele aderentei pe asfalt, schimband pentru totdeauna modul de gandire in MotoGP.

kevin1990-2

Kevin Schwantz, pe Suzuki

 

Istorie video

Iata un duel intre Roberts si Sheene, in GP-ul Marii Britanii, in 1979.

Si cele mai dure dueluri intre Rainey si Schwantz, inclusiv depasirea la limita de pe Hockenheim:

http://www.youtube.com/watch?v=Yx5rJ-L7-zk

 

BMW Motorrad

Comentarii

comentarii

©2014 Motobikes.Toate drepturile rezervate!

RL GLOBAL ACTIV SERVICES. J40/16964/21.10.2008 RO 16864852 Adresa: Str. Dr. Taberei, nr 109, Bl. A7, Sc C, Ap. 33, Bucuresti.

MOTOBIKES aparține grupului de presă RL GLOBAL ACTIV SERVICES.

Log in with your credentials

sau    

Ați uitat datele dvs.?

Create Account